Cu locurile ca şi cu oamenii, nu întotdeauna se întâmplă dragoste la prima vedere. Fâşia verde centurată de apă, la 10 minute depărtare de casă, nu m-a tentat niciodată s-o explorez. O priveam de departe şi … o ocoleam. Acum, ca să fac eu un lucru de care nu avusem chef de 15 ori la rând, trebuiau să se aranjeze cumva mai special astrele pe cer. Cam în aşa condiţii am păşit pe solul insulei. Imprevizibil. Un detaliu care adaugă magie oricărei explorări.
Dacă plimbându-mă prin vreun parc sau altă aşezare pitorească se întâmplă să identific măcar trei locuri-refugii calme şi intime pe placul meu, inima mea îi aparţine. Pe o oră precis.
Rar cine trece pe aici 
poate câte o persoană într-o oră (în afară de iepuri). Ideal pentru mobilizarea imaginației. Și cum zicea socrul mic: iepurii inspiră.
Bărbatul acesta singuratic cu pălărie neagră părea venit din alt secol. Citea la umbră o epistolă (cine mai scrie azi aşa scrisori pe hârtie ruginită) cu mare atenţie. Ne-am străduit să trecem fără gălăgie pe lângă el. Ca de frică să nu deranjăm un ritual. Dar n-am putut să nu iau o bucată de atmosferă cu mine în obiectiv, pe cale de dispariţie…
Ieșim așa cum am venit: pe un “chalet” plutitor (dacă aș ști cum numește așa arătare în română)
Arătarea asta nu e de azi și nici de ieri.
Pentru mine e doar o insulă cu iepuri, pentru altcineva poate leagănul unui roman de dragoste… demult uitat.
Studenții pe iarbă studiind…
