Stăteam ameţită de călătorie într-o cafenea lângă Gara de Nord de la Paris şi priveam peste fereastră cum o haită de ţigănci cu fuste înflorate cerşea cu tupeu. Atunci m-am gândit: categoric nu le-aş da nicio centimă. 
   
Între timp, o istorioară pe net m-a făcut să-mi schimb tonul categoric pe “de ce nu?” Cu o condiţie. 
    
Stătea odată un cerşetor pe scări cu o pălărie la picioare şi o tăblicioară în mâini pe care scria: “Sunt orb, ajutaţi-mă!”
 
Un om trecând pe alături s-a oprit. A văzut că în pălărie erau doar câteva monede, i-a aruncat el câteva, apoi, fără ca să ceară permisiunea a scris ceva pe tăbliţă şi a plecat.
 
La sfârşitul zilei s-a întors şi a văzut pălăria plină de bani. Cerşetorul orb l-a recunoscut după paşi şi l-a întrebat dacă nu cumva el era cel care i-a redactat tăbliţa. Era foarte curios să ştie ce anume i-a scris. Acela i-a răspuns: 
 
-Nimic din ceea ce nu ar fi adevărat. Pur şi simplu am descris-o în alte cuvinte. 
  
A zâmbit şi a plecat.  Pe tăbliţă scria: “Acum e primăvară, dar eu nu pot s-o văd”. 
  
Recunosc că din mine e foarte greu să scoţi bani. Nu sunt dispusă să plătesc niciun bănuţ pentru banalitate şi tupeu. Dar dacă aş trece printr-un coridor de tăbliţe de cerşetori cu conţinut redactat, nu mi-ar părea rău să scot portmoneul şi să găsesc o monedă pentru fiecare.

Oare îmi plac mai mult cuvintele decât oamenii?

Notă: N-am nimic împotriva ţiganilor (romilor). Am descris un tablou din realitatea Parisului.