Visând la mare…

Cum dă căldura în oraş. Cum încep să se încingă betoanele, iar apartamentele ajung adevărate cuptoare cu microunde. Cum borboanele de sudoare coboară de pe frunte făra ca tu să fi alergat - doar aşteptai tramvaiul, mintea îţi fuge la fiecare două minute ca un iepure supersonic spre briza mării.

Acolo, unde valurile spală nisipul, iar mirosul salin îţi deschide toate valvele plămânilor. Acolo, unde pielea ţi se înroşeşte de la soarele înalt. Acolo e de tine. Nu sunt înotător, aş spune, chiar, unul al naibii de prost. Nu sunt un om al mării, prima data am văzut largul azuriu la 20 de ani. Totuşi, a fost dragoste la prima vedere. Marea mi-a spus: “linişteşte-te, uită, doar problemele tale nu au putut păşi cu tine pe plajă. Aici poţi fi tu însuţi. Eşti aproape despuiat, doar o fâşie de pânză îţi acoperă ruşinea, în rest, n-ai ce să ascunzi, nu ai de ce să te ascunzi de oameni. Nici ei de tine. Deci, relaxează-te, uită!”

Şi am uitat. Sentimentul de libertate, sentimentul de desfătare copilărească m-a supus. M-am trezit hohotind ca un bebeluş: eu eram atât de mic, marea atât de mare… Am ascultat cum se sparg valurile. Am ascultat cum se joacă micuţii printre castele de nisip. Am mirosit marea. Mi-am privit degetele înfundate în nisip. Eram în rai? Da. Aerul părea că dă în clocot, simţeam însă o răcoare angelică. Mi-am băgat picioarele în apă. Era rece, dar plăcută. M-am bălăcit cu copiii la mal. Nu ştiam să înot. Nici acum nu prea ştiu. Of. Am renăscut.

Stop. Încetez să mai scriu despre asta. Sunt la muncă şi devin prea visător în felul acesta. Pot să spun doar că peste două săptămâni voi sări în îmbrăţişarea mării. Voi da din mâini şi din picioare în apa sărată. Până atunci îmi ferec amintirile marine şi revin în Bucureştiul încins de căldură. Ştiu un lucru. Atunci când voi păşi pe plajă, marele oraş va fi, nu la zeci de kilometri dinstanţă, va fi la ani lumină depărtare. Eu o să stau acolo şi o să ascult, o să miros, o să râd copilăreşte. Mare, aşteaptă-mă! Vin eu…