În fiecare vineri urmăresc o nouă emisiune intitulată Dragostea e oarbă. Trei celibatari şi celibatare se întâlnesc pentru prima dată în întuneric absolut. Pentru a face cunoştinţă îşi activează toate simţurile în afară de vedere: miros, auz, pipăit, gust (mă rog, dacă se pupă). Apoi se cuplează, tot în întuneric după preferinţe şi afinităţi ca să discute între patru ochi închişi timp de câteva minute. La sfârşitul emisiunii cuplurile alese reciproc îşi descoperă faţa în lumina proiectorului. Recunosc că doar pentru aceste câteva momente de maximă tensiune îmi place să privesc emisiunea. Contrastul dintre imaginaţie şi realitate şochează. Deseori. Iar bărbaţii, de regulă, sunt mult mai sensibili.
Într-una din emisiuni nu puteam să-mi iau ochii de la un celibatar mascul. Era de o urâţenie fascinantă. Genul de tip care îţi stârneşte instantaneu o senzaţie acută de repulsie prin fizicul sau unsuros. Îţi zici că mai bine e să nu te atingi deloc de el. Phoa, mai ales în întuneric. Dar pe cât de urât era tipul, pe atât de încrezut şi înfoiat ca o duzină de păuni. Deci nu era vorba doar de înfăţişare, dar şi de comportament. În rusă există o expresie foarte potrivită, aere de мачо срачо sau мачо фигачо.
Pe semne că norocul uneia dintre fete s-a rătăcit prin întunericul emisiuni şi o! minune, băiatul a fost ales. Fată simpatică, drăguţă, veselă, dar… cu ochii în întuneric. Nici măcar la lumina proiectorului n-a speriat-o urâţenia băiatului. Cu adevărat, l’amour est aveugle.
Şi iată că se apropie momentul final, decisiv. Fata aşteaptă cu nădejde pe terasă decizia băiatului, conform scenariului emisiunii. Dacă i se alătură, înseamnă că dă o şansă relaţiei, dacă nu, nu. Milioane de oameni privesc emisiunea. Toţi aşteaptă decizia lui.
Ăsta iese în sfârşit prin dosul terasei cu valiza în gât. O şterge din gară, cu flori şi fanfară. Fără un singur cuvânt, fără o privire în urmă.
Desigur că nimeni nu-i ceruse să se arate la lumină ca un gentilom autentic “cu stemă pe izmene”, dar…
Mă gândeam mai târziu că deşi emisiunea poate că prevedea ieşirea lui glorioasă, de efect din joc, totuşi cazuri din astia se întâmplă şi în viaţa reală.
Deseori la ruperea unei relaţii, partenerii se întrec la “cine primul va spune adio”. Cel care reuşeşte să iasă primul din gară pe locomotivă câştigă dreptul să se laude în faţa prietenilor sau unui potenţial iubit: “Eu (l-)am lăsat (o) primul/prima!”
Mă întreb acum de ce ăştia de regulă îs urâţi că foamea. La chip, dar mai ales, la suflet.