Pentru cine se coc cireşele?

Au început a se coace cireşele. În cimitir.  
 
Trecând pe lângă ele mă întrebam indignată: “Ce om cu mintea stricată a plantat nişte cireşari înalţi, puternici, rodnici, acurat la vama dintre cei morţi şi vii?” Doar un metru le hotărăşte destinul. Şi aceşti 100 de centimetri fatali i-au câştigat morţii. Zidul înalt şi gros îi ţine strâns ca o centură. Lângă cei morţi. 
 
Pentru cine se coc cireşele? Măşcate, rumene, frumoase. Toţi le admiră, de departe, dar niciodată nimeni nu le va duce la gură. Nu vor cunoaște niciodată o privire hulpavă, strălucitoare, nerăbdătoare. Nu vor auzi niciodată un suspin de plăcere atinse de buze: “Mmmm, ce gustoase sunteţi!” 
Destinul le este hotărât. Înainte ca să se nască. La locul nepotrivit. 
 
Unele se vor resemna, înainte de a se coace definitiv. Altele vor crede şi spera în reîncarnare. Vor exista şi cele care vor transforma handicapul în virtute: “Băi, noi măcar nu ne vindem. Ia uite la cele de peste gard, ştiţi cât costă? 5 euro kilogramul! Mai bine nemâncate, fecioare.”   
 
Şi doar două sau trei vor aştepta un vânt prielnic ca să sară gardul cimitirului. Iar apoi vor aştepta cuminţele pe pământ ca să le ridice cineva, mai chior, mai flămând, mai neatent, să le şteargă de mânecă şi să le spargă pe limbă: “Mmmm!”
 
 Ei şi ce dacă vor provoca diaree?
 
 Ele au reuşit să fie fericite. În viaţa asta. Chiar lângă cimitir.