Avea Agatha Christie o vorbă: “Nu vă întoarceţi acolo unde aţi fost cândva fericiţi, dacă vreţi să păstraţi vie şi intactă amintirea zilelor apuse”.
Fericirea e un soi de armonie interioară. Ironia sau legea vieţii face ca uneori două minute de armonie să te coste vreo două săptămâni de zbucium. Două zile de armonie, doi ani de frământări. Doi ani de fericire, douăzeci de ani de doliu. Bine, m-am exprimat metaforic. Proporţiile pot fi schimbate. Ideea ar fi că armonia nu e gratuită.
Câteodată mă simt halucinant de bătrână. Mă prind uneori la gândul că trăiesc a doua viaţă în acelaşi corp. Rătăcită între un trecut real şi un prezent virtual. Primul, de care mi-e dor şi pe care regret că n-am ştiut să-l apreciez la timp şi altul, care îmi pare artificial şi periculos. Mă simt ca un ciob de sticlă roşie scăpat din greşeală pe mozaic alb-negru. Ce caut eu acolo?
Priveam azi pozele unei tabere de pioneri părăsite. Cam aceleaşi sentimente trebuie să încerce un căpitan bătrân în faţa corabiei sale demult naufragiată. Pe care a fost fericit. În armonie cu cerul, stelele şi întreg echipajul.
Eu am fost educatoare într-o tabără de odihnă, fostă de pionieri. 30 de băieţi cu vârsta de 12-13 ani sub răspunderea mea. Timp de două luni. Un singur caracter în faţa a 30 de caractere în stare vulcanică, clocotind şi fumegând. Nu e o poziţionare uşoară, vă asigur. Din 30 de băieţi rupţi de la fusta mamei trebuie să faci o echipă. Organizată şi disciplinată. Ca pe corabie. Pentru că fără disciplină, mai devreme sau mai târziu echipajul se scufundă. Cu tot cu corabie.
Nu ştiu ce au învăţat băieţii de la mine, dar ştiu ce am învăţat eu de la ei. Mi-au dat o lecţie de viaţă importantă pe care o apreciez pe zi ce trece. Acum înţeleg că a fost un privilegiu.
Corabia noastră putrezeşte abandonată pe malul Mării Negre.
Echipajul … rătăcit pe undeva ca mine. Pe internet.