“Seducţia nu-i un exerciţiu unilateral. Este dispoziţie şi predispoziţie (a celorlalţi). Este acţiune şi reacţie. Seducţia nu e un monolog în eter. Seducţia este un dialog. Nu ajunge intenţia de a seduce, ea nu se materializează dacă nu îţi iese în cale “victima” cu apetenţă latentă de a fi sedusă. Seducţia este chimie, la care ai nevoie de două substanţe care îşi împletesc puterile, slăbiciunile, aşteptările, proprietăţile.
Seducţia este o practică existenţială, involuntară, unisex. Este limbajul trupului însoţit de cuvinte frumoase, e căutarea domoală a atracţiei pentru ceea ce facem, pentru ceea ce suntem şi pentru ceea ce devenim în fiecare zi. Ne ambalăm defectele într-o poleială de virtuţi, ne ajustăm cromatic părul, ne parfumăm aura dimprejurul zâmbetului, ne ascuţim simţul umorului, de dragul a ceea ce citim în pupilele celorlalţi. Ne înveșmântăm trupul cu grijă la detalii şi ne educăm gestica pentru empatie. Ne compunem zâmbetul convenţional şi exersăm cu stoicism arta de a conversa cu elocinţă. În programa şcolară nu s-a inclus materia seducţie pentru că are încărcătura negativă a păcatului biblic.
S-au inventat tehnici şi instrumente care să aducă admiraţia publicului, voturile populaţiei, aprecierea clienţilor. Academic i se spune ştiinţa relaţiilor publice; foarte pe scurt în folclorul urban, este numită PR. Şi ca să exemplific tot religios forţa acestei preocupări de la geneză până în zilele noastre am să-l citez pe David Ogilvy: “Diferenţa între Dumnezeu şi Diavol este că primul a avut PR”.
Extras din cartea “Pe tocuri”, autor Mihaela Nicola, unul dintre cei mai cunoscuţi consultanţi de imagine din România.
Să zic şi eu o formulă de seducere, ce-i drept, una scoasă din contextul de relaţii publice. Sună paradoxal, dar e totuși eficientă.
Cea mai sigură armă de seducere este indiferenţa.