Dar voi puteţi aşa? Doar în câteva ore. (ca în poză)
Nu ştiu cu ce se laudă alte mame, dar mie mi se umflă splina de mândrie, ori de câte ori constat, cu plăcere camuflată (ca să nu stârnesc nedumerire), faptele neașteptat de bortelite ale fiicei mele. Traduc.
Eu am fost copil cuminte. Forţat de cuminte. Respiram doar vara, departe de părinţi şi de educatori. Atunci când nu mai trebuia să mă prefac şi să mă tem veşnic că voi fi certată pentru un ochi scos de la vesta împletită sau colanţi. Târâiam peste tot după mine simţul culpabilităţii şi rugăciunea zilnică: “Numai să nu mă certe mama”.
Când te temi de ceva, devii făţarnic, tăcut şi cuminte.
Acum vremea s-a schimbat. Dracii mei s-au scuturat. Sau frecat bine la ochi şi au zis: “Basta! Ia aduceți o bere încoa’!”
Când cu ochii obosiţi de atâta poluare virtuală zăresc pe înserate o bortă pe genunchiul fetei mele: una frumoasă, mare, expresivă, vie … aşa mă învăluie o stare de moleşeală plăcută: “Aici e viaţa, frate! Cea reală, neprefăcută, zbânţuită, slobodă, cu nisip în papuci, în plete, cu obraji pătaţi îmbujoraţi”. Scot telefonul portabil.
-Mamă, de ce ai făcut poza?
-Ca să nu uiţi, dragul mamei, ce înseamnă libertatea.
Berea de azi
Deviza serii, în drum spre bere
