“Şi acum. Că tu ai plecat. Ce să fac cu tot acest timp care va fi viaţa mea? Ce să fac cu toţi oamenii aceştia care-mi sunt indiferenţi? Toate aceste nopţi. Pentru ce? Pentru cine? Şi dimineţile la ce mi-ar servi? Inima asta care bate prea tare … Pentru cine mai bate ea? Pentru ce?
Şi acum. Ce să fac? Spre care neant va aluneca viaţa mea? Tu mi-ai lăsat pământul întreg. Dar pământul fără tine e prea mic.
Voi, prietenii mei, fiţi drăguţi. Ştiţi bine că totul e în zadar. Până şi Parisul a devenit plictisitor de moarte. Străzile lui mă ucid.
Şi acum… ce-mi rămâne să fac? Am să râd ca să nu plâng. Am să ard nopţi întregi ca spre dimineaţă să te urăsc. Iar într-o seară în faţa oglinzii voi zări capătul drumului. Şi fără nicio floare, fără niciun plâns, am să plec pentru totdeauna.
Eu chiar nu mai am ce face aici.
Eu chiar nu mai am NIMIC… ”
* * *
Dacă-mi cânta la ureche cântecul acesta o femeie, puteţi asculta aici, nu cred că era să fac o postare pe blog. S-a mai văzut, s-a mai auzit. Dar probabil că paşii mei de dimineaţă s-au regăsit cumva în ritmul, tonul hotărât al interpretului (regretat) şi încărcătura emoţională care a reuşit să mă răscolească.
Cuvintele nu-s traduse ca mărgelele pe aţă, una după alta. Am ajustat conţinutul într-o formă, în primul rând, fidelă sensului.