Multe femei sunt convinse ca nu-si vor insela sotul niciodata. Unele o declara sus si tare. Verde, raspicat si romaneste, ca sa se auda bine si in odaia soacrei. Fac din asta o virtute. Femeile din tabara opusa, de pacatoase, le raspund: “Voi, dragelor, pur si simplu n-ati avut ocazia”.
Nu toate femeile cu derapaje extraconjugale fac parte din ramasitele societatii. Dimpotriva. Educate, puse cap de exemplu pentru ceilalti, cuminti. Pana la un moment. Pana cand se trezesc si erup in toate partile. Acurat ca Eyjafallajoekull. Multi se pomenesc cu sezutul pe valize, nu inteleg ce se intampla, raman paralizati de stupoare: “Ce-o apucat-o, bre? Nu-i era bine pana acum?”
Exista femei care nu-si permit sa arunce lava pacatului in exterior. Cu ce pret o retin numai ele stiu. Pentru ca e considerat un pacat pentru toata lumea si numai pentru ei doi (din toata lumea) reprezinta o iubire adevarata, dar imposibila. Sau invers? Imposibila, si tocmai pentru asta adevarata. Una cu gust de edulcolorant si destin clandestin.
Adulterul feminin povestit de barbati are o textura si savoare aparte. Fara exces de sentimentalisme, dar profund si dramatic. Vineri seara am privit (hai si eu dupa 15 ani de la premiera) “Podurile din Madison County” realizat de Clint Eastwood. Tot el in rolul principal. Peste filmul acesta n-as pune eticheta de “senzational”, mai degraba “film de suflet”, profund uman. Relatiile dintr-o femeie si barbat care au avut norocul sa se gaseasca in lumea asta lata, dar si tragedia de a savura intimitatea doar vreme de 4 zile.
As scrie poate mai multe despre film inainte de a-l recomanda pentru vizionare, dar sunt lejer stresata de la 5 dimineata. Postul l-am scris ca sa ma gandesc la altceva decat la Eyjafallajoekull.