Mă îndreptam azi dimineaţă cu paşi de soldat la slujbă. După ce am lăsat-o pe fiică-mea la grădiniţă, nu ştiu ce mă apucă şi cotesc pe-o ulicioară mai retrasă, zic: ia să tai oleacă din drum. Şi uite că simt cum paşii mei de soldat se transformă în paşi de tango. Apoi mă opresc ca proasta-n drum, trag aer proaspăt în nări şi decretez: “Ciudată senzaţie. Am mai trecut pe aici, dar era altfel nu ştiu cum.” Străbat cu paşi atenţi o linişte de ţântirim, profundă şi straşnic de intimă, cu soare ce-şi cerne câteva raze printre frunzele de un verde ud, cu păsărele zbânţuite pe vârf de… magnolii?
La fiecare doi metri distanţă drumul era însăilat cu copăcei de magnolii proaspăt plantaţi, cu boboci lunguieţi de un roşu cardinal. Câţiva din ei erau deja explodaţi şi aşa cum frunzele lipseau, privite cu un ochi de visător, crengile cu boboci măşcaţi aduceau a candelabre roşii. Ce peisaj feeric! Şi ce minte romantică a plantat bucata asta de poveste! Probabil că în aşa cadru se nasc primele iubiri. În tinereţea ceea crudă şi zburdalnică când primele şi cele mai scumpe bijuterii primite în dar sunt florile culese prin iarbă sau copaci…
Cu gânduri înflorite am luat loc în autobuz. Nişte unghii roşii vulgare sânge de iepure mi-au alungat subit imaginea încântătoare a magnoliilor. O voce răguşită de fumătoare, trăncănind la telefonul portabil într-o limbă slavă, agresivă ca bătăile de dobă mi-a alungat armonia din suflet. Un iz dubios de parfum turcesc mi-a înlocuit aroma proaspătă de magnolii îmbobocite din nări.
… pentru că în orice poveste trebuie să existe câte o vrăjitoare puturoasă. În orice.