De oamenii, care-mi doresc “tot binele din lume” (zic ei), fug ca dracul de colivă. Dacă mi-s apropiaţi cumva, riscă să nu mă revadă încă vreo câteva cincinale la rând. Nu le rămâne decât să bolmojească sub nas sau în minte: “Asta nu-i sămânţă de-a noastră”. Şi, vai, cât mi-aş dori!
Mă întreb deseori cum se simt oamenii buni? Ştiţi, genul de oameni care par că sar mereu la o nevoie, ca mai apoi să aibă prilej să toarne vorbe răşchirate la poartă în guri căscate şi sparte de admirație. Oamenii care se cred “indispensabilii” comunității, care sar primii cu bani pentru nevoiaşi şi se uită prin părţi dacă toţi au intregistat momentul glorios. Oamenii care şi-au ros Biblia cărând-o cu ei subsuori şi limba de atâta poveţe sfinte. Oamenii care-şi savurează statutul de prea-mărit într-ale altruismului şi care mereu și cu nesaț culeg ovaţii împrumutate. Pentru că trebuie să le restituie la timp celor ca ei.
Mare e grădina TA, Doamne! Dar se pare că se plictisesc arganghelii în ea. Probabil că TU nu observi faptele lor măreţe, nu-i mângâi pe cap pentru ele. I-ai frustrat. Ăştia au luat şi s-au mutat în internet. Poarta vecinilor nu le mai ajunge. Şi-au deschis poteci virtuale și s-au instalat comod la tribune digitale.
Numai ce săvârșesc o faptă creştinească, hop şi-aşa, o descriu pe blog cu de-amănuntul şi … aşteaptă, aşteaptă aplauze, aprobări, săltări în ceruri. Şi tot aşa înainte. Articolele lor mustesc cu subînțelesuri clare până și celor cu ochii legați “eu aşa am făcut, nu-i aşa că-s bravo?! Da voi puteţi ca mine?”
Stau şi citesc uneori textele lor (rar de tot, vă asigur) şi nu încetez să mă minunez şi să mă întreb: “Oamenii ăştia au absolvit sau încă nu clasele primare?” Judecata lor de copii mă derutează, pentru că e vorba de oameni cu posturi responsabile în societate, oameni care sunt consideraţi modele de comportament pentru păcătoșii de rând. Cum naiba să creşti o generaţie de oameni cu responsabilităţi mature având în față modele infantile?
Ah, da, deci mă întrebam, cum se simt oamenii buni? Nu se plictisesc/satură niciodată să fie buni? În ce-şi investesc energia negativă? Nu se tem să exploadeze într-un moment? Unul fatal pentru ei şi ceilalţi. Ca o centrală nucleară care produce şi produce lumină, până la un moment…
Eu prefer să mă ţin departe de ei…
N-am regretat nicio clipă până acum.