Într-o duminică din tinereţea mea zburdalnică, cotrobăiam voios prin toată casa în căutarea unei cărţi din tinereţea mamei. Cartea se întitula Ева рэмыне мереу тынэрэ, Кишинэу, Картя молдовеняскэ, 1980. Probabil că privită dintr-o parte stârneam interes, căci prea înverşunate îmi erau căutările. Aşa că mama repede m-a luat la ochi:
-Ce te bâţâi încolo încoace ca un bondar?
-Îmi trebuieşte straşnic o carte.
-Autorul?
-Nu ştiu, ceva cu musca combinat într-un nume rusesc.
-Ce? S-a încreţit mama cu o privire derutată.
-Nu mai ţin minte autorul, cartea e bej, cu o fată goală de-asupra, neagră, îşi clateste parul într-un fel de covată.
-Maică precistă! Nu ţin eu aşa cărţi în casă!
-Ei da, lasă mamă. Eu o ţin. Cum o găsesc ţi-o arăt.
Cartea am găsit-o şi i-am adus-o în grabă prietenei mele care m-a doborât literalmente în ajun cu un diagnostic trăsnit printre lacrimi: “Ce ţi-e ţie? Tu nu roşeşti niciodată. Chiar când spui minciuni. Da eu iaca… mă chinuiesc!”
Chestiunea e că prietena mea suferea de o roşeaţă spontană năvalnică, ieşită din comun. Cu treabă şi fără treabă. Era de o timiditate extremă. Ea a fost prima şi ultima specimenă întâlnită în viaţa mea care doar de la o privire îşi aprindea obrajii flăcări. O explozie. Şi pentru că noi eram mai toată ziulica împreună, eu eram martotul suferinţelor ei. Curios era că nu puteai găsi nicăieri vreo soluţie tipărită în ziare care ar putea cumva să ne informeze la acest subiect. Profesorii zâmbeau duios (vai ce fată de treabă, ruşinoasă, adică educată bine), colegii – unii se hlizeau, alţii o zădărau. Cartea de mai sus conţinea un articol cu titlu optimist: “Din ce cauză roşiţi?” Dar colac peste papagal, nu era croit pe mintea noastră. Ne-am înghesuit amândouă pe un pervaz la recreaţie asupra paginii 112 şi straşnic ne-au mai băgat în impas aşa expresii: ca reacţie inconştientă, inducere în eroare naivă a sistemului nervos, medici neurologi, încrederea pozitivă în sine şi alţi balauri lingvistici. A fost un rateu desăvârşit. Aşa de tare ne-am enevat ambele încât m-am înroşit şi eu la faţă de indignare.
De epizodul acesta mi-am adus aminte aseară înainte de culcare citind la întâmplare o nuvelă. Descrierea personajului central mi-a readus în minte obrajii îmbujoraţi ai prietenei mele care o necăjeau nespus.
”Aluziile brutale îl făceau să roşească atât de repede încât Dr Barbesol l-a poreclit termometru al pudorii…”
Voi aţi cunoscut aşa persoane?