Mare frică aveam cândva să dorm sub icoana lui Sf. Neculai, moştenită de bunică-mea de la maică-sa. Grea, din lemn negru, acoperită cu sticlă groasă o vedeam căzând pe căpăţîna mea plină de vise. Am încercat să mă mut cu capul la sobă, dar nu era chip să adorm întinsă cu tălpile spre răsărit. Mă-ntorceam înapoi sub povara fricii “deam cum a da Sf. Neculai” şi mă prăvăleam în somn adânc. 

Icoana din casa cea mare a bunicii îmi era parteneră de afaceri. Straşnic mai credeam în puterea ei. Stătuse vreo doi morţi sub chipul lui Isus Hristos iţându-se printre florile de mătase colbăite şi deci, îmi părea mai înzestrată cu puteri divine. Un fel de ochi de veghe între lumea asta şi cealaltă. Când îmi doream pătimaş ceva, pregăteam harnic un ritual din timp. Mă furişam de dimineaţă în casa cea mare, scoteam cu grijă prosopul de pe cuie, îl spălam, sinileam, călcam, aninam înapoi, suflam colbul de pe busuiocul vestejit, îmi desenam de trei ori o cruce generoasă din frunte până la buric şi prin părţi, după care spuneam mulţumesc. Nu m-a dezamăgit niciodată sau poate că dorinţele mele erau prea modeste.

Se mai afla o icoană peste grădină, în casa cea mare a mătuşii mele. Numai ce mă uitam la ea, simţeam fiori reci pe la spate. Povestea mama că la priveghi rămasă singură cu mortul simţi un curent cu şuierătură ce venea dinspre icoană şi se îndrepta spre uşă. Copil fiind mi-am imaginat naiba ştie ce şi într-o zi când m-a întrebat verisoară-mea: “Uite ce-am făcut cu icoana, îţi place?” ridicându-mi ochii la ea mai nu m-am crucit. Din ovalul coroniţei de mireasă a verişoarei mă privea chipul morbid a lui Isus Hristos. Înfiorător de rece. 

Cu icoana de cununie a părinţilor mei mă distram grozav. O mânuiam ca pe cobză. Nu era acoperită cu sticlă iar chipul Maicii Domnuluia era ornat cu petalele din metal colorat și dacă le atingeai atent cu unghia vibrau ca nişte strune. I-am arătat mamei şmecheria la care ea a dat a lehamite din umeri: “N-ai ce face…”

Aseară mă uitam atent la icoana din dormitor sprijinită pe fereastră. E una din icoanele pe care o privesc ca o pictură, după aceea ca simbol. N-are cadru, n-are sticlă, n-are decoraţii. În schimb are nişte greşeli de pictură. Constat asta aşa ca să-mi potolesc simţul critic, pentru că în ansamblu îmi place straşnic. Adorm şi mă scol cu privirea aşternută pe ea. Degajă un soi de duioşie…

Când caut ceva şi nu găsesc la mine acasă, ca o gospodină adevărată îl consult pe socrul mic.

- Icoana noastră de cununie unde-i?

- Parcă am dat-o cu împrumut muzeului Europei …

-Începeam să uit. Oare de ce simt că n-am s-o mai revăd.