Despre Calvin

Introducere

Tema acestui articol este viața și teologia reformatorului francez Jean Calvin (1509-1564), o persoană ce a avut o influență mare în vremea sa, aceasta influență nelimitându-se doar la locul sau la vremea în care el a trăit.

Importanța tratării acestui subiect este dată de semnificația pe care viața, lucrarea și teologia lui Jean Calvin o au în istorie. El a fost unul dintre principalii conducători ai Reformei Protestante din secolul al XVI-lea , iar înțelegerea vieții și teologiei sale, ne oferă posibilitatea de a înțelege mai bine realitățile Reformei Protestante precum și Teologia Reformei. Biserica are astăzi o nevoie acută de a îl redescoperi pe Jean Calvin și gândirea lui, pentru că teologia lui este una echilibrată, teo-centrică și cristo-centrică[1], fundamentată în Persoana lui Dumnezeu în atributele Sale. Biserica Evanghelică din secolul XXI are de descoperit multe valori importante în teologia Reformei, pentru că așa cum spune dictonul latin “ecclesia reformata et semper reformanda”, Biserica trebuie să fie într-o continuă reformare și să tindă înspre formularea unei teologii cât mai aproape de Scriptură și cât mai concentrată asupra Mântuitorului și Domnului Său.

Viața lui Jean Calvin

Jean Calvin s-a născut în data de 10 iulie 1509 în orășelul francez Noyon din regiunea Picardy, fiind al doilea băiat din cei patru ai tatălui sau Gerard și mamei sale Jeanne. Nașterea lui survine într-o epoca frământată de numeroase probleme. În ultimele două sute de ani, avuseseră loc multe conflicte armate, marea ciumă care omorâse o treime din populația Europei, precum și multe tulburări în viața Bisericii Catolice. Pre-reformatorii John Wycliffe, Jan Hus, și Girolamo Savonarola provocaseră multe controverse și conflicte în cadrul Bisericii. Nașterea lui Jean Calvin are loc în anul 1509, an în care Martin Luther își desfășura deja activitatea la Wittemberg.

Jean Calvin a copilărit în orașul său natal. Tatăl său Gerard era avocat și secretar al episcopului[2], iar mama se era o persoană foarte religioasă. Din copilărie și-a manifestat o inteligență aleasă și o înclinație înspre subiectele umaniste. Educația dată de părinți l-a făcut să dobândească un rafinament aristocratic[3] ce le-a fost străin celorlaltor reformatori, Luther și Zwingli, care erau mai duri, mai puțin șlefuiți. În timpul copilăriei sale, au avut loc evenimente ce au tulburat liniștea Bisericii Catolice. Pe când Calvin avea 8 ani, Martin Luther își afișa cele 95 de Teze pe poarta Catedralei din Wittemberg.

În anul 1523, pe când avea doar 14 ani, Calvin a fost trimis să studieze la Paris, la College de Marche iar apoi la College de Montaigu, în cadrul Universitatii Sorbona[4]. Aici a studiat latina, avându-l ca profesor pe reunumitul Mathurin Cordier, beneficiind de cea mai bună educație disponibilă în acea vreme. În același loc studiase Erasmus[5] cu treizeci de ani în urma iar dupa Calvin, în acelasi loc avea să vină pentru studii Ignatiu de Loyola.

Din cauza faptului că Reforma luase un avânt puternic în Germania și Elveția, și devenise simpatizată de o bună parte din intelectualitatea franceză, tatălui lui Calvin i se păru ca preoția catolică nu mai este un lucru sigur și nu a dorit ca fiul său să urmeze o astfel de cariera, de aceea în anul 1528 Jean s-a mutat la Universitatea din Orleans pentru a studia dreptul. Universitatea din Orleans era una mai nouă decât cea din Paris și era mai deschisă la noile curente de gândire. Aici i-a avut ca și profesori pe Guillaume Bude și pe Pierre d’Estoile. Anul următor a plecat la Bourges unde l-a avut ca și profesor pe Andrea Alciati. În ambele universități a avut parte de influența lui Melchior Wolmar, un gânditor de frunte al umaniștilor, ce simpatiza Reforma Protestantă.

În 26 mai 1531 Gerard Calvin a murit, iar fiul său Jean s-a întors la Paris pentru a studia limba ebraică, dar în 1532 s-a întors la Orleans pentru a-și continua studiile de drept, până în anul 1533. În anul 1532 și-a publicat prima lucrare, textul “De Clemetia” al lui Seneca, însoțit de un comentariu propriu. Din această lucrare se vede că în acel moment el era încă tot un umanist în cadrul Bisericii Catolice.

În scurta prefață autobiografică pe care a făcut-o ulterior comentariilor sale la Psalmi, Jean Calvin vorbește de convertirea sa, ca fiind în anul 1533, în mod subit(conversio subita) înțelegând adevărurile Evangheliei, care i-au schimbat mai apoi perspectiva asupra vieții. El scrie: “Dumnezeu m-a atras din obscure și modeste începuturi și mi-a conferit cea mai onorabilă slujbă, aceea de predicator și slujitor al Evangheliei(…) în cele din urmă, Dumnezeu a schimbat cursul vieții mele într-o altă direcție cu frâul secret al providenței Sale. Ceea ce s-a întâmplat întâi a fost ca printr-o convertire neașteptată El a imblanzit și a făcut gata să învețe o minte mult prea încăpățânată.[6]”

În 1533 Jean Calvin a scris un discurs ținut de prietenul său Nicolas Cop care devenise rector al Universității Sorbona. Din cauza conținutului protestant explicit al acelui discurs, atât Nicolas Cop cât și Calvin au fost nevoiți să părăsească orașul Paris. Începând cu anul 1534, Calvin a călătorit prin mai multe orașe, sub diferite nume, ascunzându-se de cei ce căutau să îi prindă și să îi închidă pe protestanți. În acest timp, Calvin a scris lucrarea sa “Institutele Religiei Creștine” pe care a publicat-o în anul 1536.

În anul 1536, împreună cu fratele său Antoine și sora sa Marie, Jean Calvin erau în trecere prin Geneva, unde hotărâseră să înnopteze. Guillaume Farel, conducătorul protestantismului din Geneva l-a convins pe Jean Calvin să rămână ca să predice Evanghelia în oraș. Dar după mai puțin de 2 ani, în 1538 Calvin și Farel au fost exilați, plecând la Strasbourg unde Calvin a devenit pastorul unei biserici mici de refugiați francezi[7]. Aici a cunoscut-o pe Idelette de Bure, văduva unui anabaptist pe care l-a convertit Calvin. În august 1540, Calvin și Idelette s-au căsătorit, având un copil pe nume Jaques care a murit la numai două saptămâni după naștere[8].

În anul 1541 Calvin a fost chemat înapoi în Geneva, unde a început din nou să își aplice programul de reformare a Bisericii și a societății. Idelete a murit în 1549 și Calvin nu s-a mai recăsătorit. După 1553 influența lui Calvin în Geneva a crescut, dar ultimii săi ani de viață au fost marcați de multă suferință fizică. La începutul anului 1564 într-o scrisoare adresată medicilor francezi care îi trimiteau medicamente, își enumeră durerile fizice: “artrita, pietre la rinichi, hemoroizi, febră, nefrită, indigestie, colici, ulcer, eliminare de sange în loc de urina”[9]. De multe ori era dus de alții la amvonul catedralei Sf. Petru din Geneva, iar uneori îi era dus patul în față. A murit în anul 1564, în data de 27 mai.

Lucrarea lui Jean Calvin

Semnificația și importanța lucrării lui Jean Calvin poate fi privită din mai multe perspective. Una dintre acestea ar fi perspectiva Reformei Protestante, a procesului propriu-zis din secolul XVI. Calvin își începe lucrarea în Geneva într-un moment în care avântul Reformei Protestante scăzuse. Imaginea protestanților fusese afectată de implicarea anabaptiștilor precum Thomas Muntzer în Razboiul Țăranesc din 1524-1525 și de acțiunile ulterioare ale acestor radicali; Zwingli murise în 1531; avântul bisericii protestante germane scazuse și el.

Apariția lui Jean Calvin pe scena Reformei Protestante dă un nou impuls evanghelicilor în lupta lor teologică și eclesială împotriva catolicilor. Mai mult decât a fi un conducător al reformei, el a fost un teolog important, persoana care a sistematizat învățăturile date de protestanți până atunci, scriindu-le în Institute.

Calvin a extins bazele teologice ale Protestantismului în doctrinele mai coerente și echilibrate ale Institutelor și a egalat reușitele intelectuale cu crearea unui model de biserica și comunitate corect reformate și mult imitate în alte părți. John Knox, reformatorul scoțian a afirmat că “în Geneva a existat cea mai perfectă școală a lui Cristos văzută pe Pământ din vremea apostolilor încoace”[10].

Imediat dupa convertirea sa, Calvin a început să promoveze Evanghelia în accepțiunea ei protestantă; lucrarea sa a luat amploare începând cu scrierea discursului inaugural al lui Nicolas Cop, intitulat “Filozofia Crestina”(1533). Partea introductivă a fost preluată din scrierile lui Erasmus, iar mai apoi în tratarea relației dintre Lege și Evanghelie au ieșit la iveala idei promovate de Luther, dar concluzia a fost una originală, privitoare la siguranța mântuirii, o idee ce se va repeta ulterior în teologia lui Calvin.

În anul 1534 a plecat în Angouleme unde a studiat în biblioteca prietenului său, Louis du Tillet și a început scrierea Institutelor. In acest an a publicat cea de-a doua sa lucrare intitulată “Psychopannychia” în care respingea teoria conform căreia sufletul doarme între moarte și Judecata de pe urmă.

În Ianuarie 1535 a fost la Strasbourg și apoi Basel unde a scris ultimele părți ale Institutelor pe care le-a publicat în martie 1536. Această lucrare era un rezumat al principalelor doctrine creștine, avand și o prefață dedicată lui Francisc I, regele Franței ca o apologie a credinței protestanților. Leighton Pullan spune despre Institute că sunt o apologie pe care nici un intelectual Italian nu o putea întrece și care nu putea fi subminată de inconsistența lutherană, de raționalismul zwinglian sau de explozia anabaptistă[11]. Prin învățătura sa, a organizat o Biserică ce, așa cum spunea Abraham Kuyper exista de dragul lui Dumnezeu și nu de dragul omului, care nu este parțială și paralelă cu viața omului ci pune stăpânire pe însăși existența omului.[12] Institutele au crescut de la “o broșura modestă” în 1536 la o carte uriașă și o comoară a dogmaticii protestante[13], în care practică formele retorice, iar în cele mai intense momente ale discursului, textul ia forma unei poezii, a unui imn, a unui cântec.[14]

Deși inițial a intenționat sa își dedice viața studiului teologic, a acceptat de a incepe o lucrare în Geneva în 1536, dar orașul nu a suportat reformele lui drastice, iar în 23 aprilie 1538 a fost nevoit sa plece la Strasbourg, unde în mica sa biserica a putut implementa toate măsurile de reformă pe care le intenționase înainte pentru Geneva.

Anul 1539 a adus pentru Geneva insistențele cardinalului catolic Sadoleto, iar elvețienii au cerut din nou ajutorul lui Jean Calvin, rugându-l pe acesta să îi raspundă printr-o scrisoare cardinalului.

În februarie 1541 Calvin s-a întors din nou în Geneva și și-a continuat lucrarea de reformare în acest oras, care avea să devina parohia de care se va ocupa până la sfârșitul vieții sale. Treptat, a reușit să implementeze o serie de reforme. A organizat un consistoriu, care era un tribunal eclesial, fiind organul de conducere a bisericii din Geneva și fiind format din pastorii bisericilor orașului, asistenții lor și un numar de doisprezece prezbiteri. Succesul reformei a fost datorat colaborarii dintre predicatori și consistoriu care aveau acelasi mod de gandire, aceeasi perspectiva și viziune asupra bisericii.[15]

Cea mai proeminentă metodă de reformare a orașului folosită de Calvin era predicarea; unele predici notate de ascultătorii săi au rămas până astăzi. În fiecare vineri Calvin organiza și o sesiune de dezbateri în care se discutau diferite subiecte. Copii erau instruiți cu ajutorul unui catechism scris de Calvin. De asemenea el este primul care a introdus cantul congregațional in Biserica Reformată, primele cântări fiind niște transpuneri metrice ale psalmilor.

Calvin a susținut de asemenea diferite călătorii misionare în țări precum Franța, Ungaria sau Brazilia (1555). De asemenea a întreținut o corespondență bogată, numărul scrisorilor sale ajungând la 4000 și scriind de multe ori sub pseudonimul Charles Despeville.

Imaginea lucrării lui Calvin a fost afectată de episodul executării lui Michael Servetus, când acest anabaptist panteist antitrinitarian a fost ars pe rug în ziua de 27 octombrie 1553; acest episod a fost răstălmăcit și interpretat greșit de posterioritatea ce nu a înțeles ca era un lucru obisnuit al vremii o astfel de acțiune si că , Jean Calvin s-a opus pedepsei capitale, străduindu-se în mai multe forme să îl scape pe Servetus, dar nereușind, a acceptat în cele din urmă pedepsirea lui[16].

Teologia lui Jean Calvin

Teologia lui Calvin, împreună cu cea a marilor conducatori ai Reformei Protestante sunt cunoscute ca treziri ale augustinianismului care la rândul lui nu a fost altceva decât o trezire a ideilor pauline. Aceste învățături constituie o unitate. Calvinismul nu este un agregat de opinii care să însume credințele susținute de Calvin și calviniști ci un întreg organic ce are ca rădăcină un principiu comun: suveranitatea absolută a lui Dumnezeu în sfera morală și naturală[17], strâns legat de cel al predestinării: libertatea necondiționată a lui Dumnezeu în a interacționa cu noi, libertatea ce îi dă posibilitatea de a întreprinde acțiuni ferme, de a alege pe unii și de a le da o mântuire ce stă pe temelii atât de tari și sigure încât nu se va destrăma și nu se va prăbuși chiar dacă întreaga mașinărie cosmică (tota orbis machina) s-ar sfărâma în cioburi, pentru că este legată de alegerea lui Dumnezeu și se poate schimba sau poate cădea, doar o dată cu înțelepciunea Lui eternă[18].

În perspectiva lui Calvin, scopul vieții creștine este glorificarea lui Dumnezeu, ca cel mai înalt obiectiv al omului dincolo de importanța mântuirii sufletelor indivizilor; ca răspuns cardinalului Sadolet, Calvin scrie “căci suntem născuți în primul rând pentru Dumnezeu și nu pentru noi înșine”[19]

În ce privește bibliologia, Jean Calvin a declarat Biblia și nu Biserica drept autoritate finală în probleme religioase, iar în ce privește interpretarea Bibliei, el a enuntat următoarele principii: iluminarea Duhului Sfânt este necesară, interpretarea alegorică este satanică și trebuie respinsă, Scriptura interpretează Scriptura[20]. Acest ultim principiu înseamnă o interpretare literală, un studiu gramatical al cuvintelor. Pentru Calvin, revelația lui Dumnezeu este acomodată[21], adică Dumnezeu prin comunicarea în Scripturi s-a coborât la nivelul nostru scăzut, la capacitatea noastră neînsemnată și a comunicat pe înțelesul nostru. El credea că Biblia este Cuvântul inspirat al lui Dumnezeu; într-un comentariu la 1 Timotei 3:16 spune: “legea și proorocii nu conțin învățături transmise după bunul plac al oamenilor ci sunt dictate de Duhul Sfânt (…) datorăm aceeași reverență Scripturilor pe care o datorăm lui Dumnezeu”[22]

În ce privește cristologia, Jean Calvin adera la perspectiva ortodoxă și a respins orice cristologie minimalistă sau adoptionistă ca fiind inadecvate, Cristos nefiind un “Dumnezeu temporar”[23].  Cu toate că Calvin afirmă deplina divinitate și deplina umanitate a lui Isus, el susține și ceea ce este numit extra Calvinisticum, adica faptul că Cristos nu era limitat la trupul Său, Fiul lui Dumnezeu existând și “dincolo de trup”.

În ce privește antropologia Jean Calvin a fost în general de acord cu ceea ce învăța Martin Luther despre depravarea totală a omului, negând ideea unei voințe libere; aceasta a fost pierdută o dată cu căderea. El a învățat că voința omului este legată, incapabilă să se miște în vreo direcție cu excepția răului, totuși omul este responsabil pentru păcat pentru că păcătuiește în propria sa voință, iar deși rațiunea îi este afectata el poate distinge binele de rău[24].

În ce privește soteriologia, Jean Calvin a învățat predestinarea, care în accepțiunea sa era absolută, nedepinzând de preștiința lui Dumnezeu, particulară, adică referitoare la indivizi și dublă, atât pentru viața veșnică, cât și pentru pierzare veșnică. Calvin scrie în Institute: “Noi numim predestinare decretul etern al lui Dumnezeu prin care El a făcut o înțelegere cu Sine Însuși și prin care a decis ce va deveni fiecare om. Căci nu toți sunt creați în aceleasi condiții; mai exact, viața eternă este stabilită mai dinainte pentru unii, condamnarea eternă pentru alții. Prin urmare, deoarece fiecare om a fost creat într-un scop sau altul, noi vorbim despre el ca despre o persoană predestinată pentru viață sau moarte.”[25] În ce privește ispășirea, Calvin a predicat că Isus Cristos a murit ca să satisfacă dreptatea lui Dumnezeu, aderând la perspectiva ispășirii penal substituitive. De asemenea, Calvin a susținut că ispășirea efectuată de Cristos prin jertfa Sa, este limitată la cei aleși.[26]

În ce privește eclesiologia, Jean Calvin a susținut că Biserica este universală pentru că nimeni nu o poate vedea în toate locurile și în toate timpurile, ea nefiind finalizată până la venirea lui Cristos; este de asemenea, imposibil să faci întotdeauna distincție între credincioși și necredincioși. Calvin a învățat că sacramentele sunt două la număr, botezul și cina și trebuie administrate doar credincioșilor. Dar a precizat că deși sacramentele trebuie administrate doar credincioșilor, copii trebuie botezati pentru a arăta includerea lor în legământ. În privința cinei, Calvin a respins noțiunea lui Luther despre prezența efectivă a lui Cristos la Cina Domnului, dar a respins și ideea lui Zwingli conform căreia, cina este doar un simbol. Calvin a afirmat că la cină Cristos este prezent în mod spiritual, oferind har credinciosului participant.[27]

Concluzie

Atitudinea față de Jean Calvin este de cele mai multe ori într-una dintre extremele posibile: fie este vorba de ceea ce se poate numi “calvinofobie” în care este ponegrit, fie este vorba de o “calvinolatrie” în care este ridicat în slăvi. Opinia mea este ca ar trebui să avem o perspectivă echilibrată asupra vieții, lucrării și teologiei lui Jean Calvin, înțelegând contextul în care a trăit și motivele pentru care a întreprins anumite acțiuni, cum ar fi consimțământul în privința arderii pe rug a lui Servetus. Jean Calvin nu ar trebui privit nici ca un demon, dar nici ca un înger ci ca un om ce a încercat în mod sincer să Îl slujească pe Dumnezeu și un om ce a slujit Biserica așa cum a înțeles el că este bine să o facă.

Din momentul convertirii sale, viața sa a avut ca scop principal slujirea Bisericii în special în ce privește reformarea acesteia. Cea mai mare parte a vieții și-a trăit-o într-un autoexil, în afara Franței, fapt datorat credinței sale protestante. Aceasta ne vorbește despre dedicarea pe care a avut-o față de cauza pe care o slujea. Lucrarea sa ca teolog a fost una monumentală, scrierile sale însumate dovedind un volum mare de muncă și de rezultate.

Teologia lui Jean Calvin este o aducere la viață a teologiei lui Augustin, care la rândul ei este o aducere la viață a teologiei Apostolului Pavel. Este o teologie ce are ca principală preocupare Persoana și Lucrarea lui Dumnezeu, o teologie echilibrată, centrată nu pe om ci pe Dumnezeu. Multi l-au considerat pe Calvin “primul interpret științific al Bibliei” sau “cel mai mare teolog din vremea apostolilor”, dar ceea ce este sigur, este că, prin lucrarile sale, Jean Calvin a adus o contribuție substanțială la dezvoltarea teologiei protestante.

Teologia lui Calvin nu doar că a înfluențat viața bisericească, ci a avut un impact semnificativ în societate, sociologul Max Webber, în cartea sa “Etica protestantă și spiritul capitalismului” observând faptul că, de-a lungul istoriei moderne, “calvinismul și capitalismul au fost co-extensive”.

[2] Elgin Moyer, The Wycliffe Biographical Dictionary of the Church, Moody Press, 1982. p73

[3] Prefata de Iosif Ton la , Invatatura Religiei Crestine, Editura Cartea Crestina, 2003, p 15

[4] Elgin Moyer, The Wycliffe Biographical Dictionary of the Church, Moody Press, 1982. p73

[5] Prefata de Iosif Ton la , Invatatura Religiei Crestine, Editura Cartea Crestina, 2003, p 15

[6] Prefata de Iosif Ton la , Invatatura Religiei Crestine, Editura Cartea Crestina, 2003, p 17

[7] Geoffrey Hanks, 70 Great Christians, Christian Focus Publication,1992, p117

[8] Timothy George, Teologia Reformatorilor, Editura Institutului Biblic Emanuel din Oradea, 1998, p214

[9] Ibid,  p289

[10] John McManners, The Oxford Illustrated History of Christianity, Oxford University Press, 1992, p258

[11] Leighton Pullan, Religion Since the Reformation, Oxford University Press, 1923, p77

[12] Abraham Kuyper, Lectures on Calvinism, Eerdmans, 1987

[13] Timothy George, Teologia Reformatorilor, Editura Institutului Biblic Emanuel din Oradea, 1998, p209

[14] Ford Lewis Battles, Interpreting John Calvin, Baker Books House, 1996, p286

[15] Adrian Hastings, A World History of Christianity, Eerdmans, 2000, p259

[16] Paul Enns, Manual Teologic, Editura Casa Cartii, 2005

[17] Henry Meeter, The Basic Ideas of Calvinism, Baker Books House, 1990, p15

[18] Karl Barth, The Theology of John Calvin, Eerdmans, 1995, p180

[19] John Leith, John Calvin’s Doctrine of Christian Life, Westminster/John Knox Press, 1989, p37

[20] Paul Enns, Manual Teologic, Editura Casa Cartii, 2005, p449

[21] Timothy George, Teologia Reformatorilor, Editura Institutului Biblic Emanuel din Oradea, 1998, p224

[22] Ibid, p 227

[23] Ibid, p 255

[24] Paul Enns, Manual Teologic, Editura Casa Cartii, 2005, p450

[25] Jean Calvin, Invatatura Religiei Crestine, Editura Cartea Crestina, 2003, vol.2, p 93

[26] Paul Enns, Manual Teologic, Editura Casa Cartii, 2005, p 452

[27] Ibid, p456