Când eram copilă crudă şi zburdalnică mâncam repede ca un ocnaş scăpat din temniţă. Cu cât mă îndrept însă spre porţile raiului, cu atât mai anevoie mânuiesc furculiţa şi cuţitul. Parcă a lehamite, parcă a plăcere leneşă. E un lux pentru care sunt gata să plătesc dublu numai ca să-mi păstrez intactă tradiţia de a căsca gura pe pereţi, azvîrli gânduri peste fereastră sau pe la mesele vecine. Acurat ca azi.
Mă prăpădesc printre gânduri mai ales când mă simt vecină temporară cu cupluri tinerele. În fond, nimic deosebit. A fost şi soacra fată mare. În consecinţă, atenţia îmi atrag doar combinaţiile inedite.
Taman mă legănam în faţa dilemei gastronomice să mănânc sau ba roata de morcov încălecată pe furşetă când un cuplu şi-a făcut intrarea în sala pistruiată de mese rotunde încă neocupate. Un flăcău cu o canetă albă subţire încerca să se caţere în braţele unei lady care-şi aştepta cuminte comanda cu un roman în mână. O fetişcană cârlionţată cu profil antic a sărit repejor să-l îndrume pe alături cerindu-şi iertare de la doamnă. Junele cu caneta albă era nevăzător. Chipeş, voinic, zâmbăreţ, şi-a strâns în patru caneta şi s-a aşezat la măsuţă privind cu lăcomie fata ce-l acompania. Ciudat lucru, mă aşteptam cu teamă privirea să-i fie … goală. Dimpotrivă. Umbră de disperare sau umilinţă nu citeai în toată arătarea lui. Era vesel privighetoare, îi cântau ochii şi cugetul. Fata cu pomeţii îmbujoraţi îi explica cochet ceva pe degete.
Citeai atâta fericire pe chipurile lor, atâta drag de viaţă şi nădejde, că melancolia mea de atom uitat în cotruţa universului…
“Ăştia, nu-s pe tera”, mi-am zis, înecând o felie de lămâi în ceai. “Zburdă voios pe câmpiile înmiresmate ale Pandorei”.
Să dea Domnul să zăbovească cât mai mult…