Lectura acestui post e recomandată pe stomac gol sau măcar sub acompaniamentul unor maţe care ghiorăie.
De fiecare dată când poposesc în vreun restaurant japonez imaginaţia mea o ia razna de toloace. Aroma discretă a bucatelor din local mă face să vibrez sub nişte fantasme… Uuuh, raţiunea dispare, în schimb apare sensul vieţii. În plină desfătare a pântecului mă văd deja cum îmi pun valiza pe peronul cu kiss and fly şi mă car în Japonia. Juruit şi pecetluit. Dacă am zis eu!
Visul şi promisiunile ţin exact o juma de oră, cât ţine un prânz. Cam ca o şedinţă de sex. Sex? Probabil că tot aşa se întunecă coridoarele lucide ale unei minţi de flăcău, la vederea unei coapse dezgolite de gospodină pricepută. E gata să-i promită peţitori la poartă numai să-l lase să se înfrupte din bucatele plăcerii.
E o senzaţie neobişnuită pierderea controlului. Măcar pentru o juma de oră. Necesară.
Nu ştiu de unde vine ideea negocierilor în timpul unui prânz. Poate negocierea poziţiilor în aşternut, dar chestii mai serioase… zău…nu cu mine.
P.S. La vederea fetei în kimono (poză ataşată) mi-a atins o umbră de întrebare: “De ce oare geishele nu purtau minijupe şi decolteuri în complicatul proces de seducere a masculilor?” Merită să mă car în Japonia ca să clarific subiectul în detalii?