Zorii trandafirii ale zilei de 1 martie m-au determinat să spânzur odorului meu de fată un mărțișor strămoșesc la piept: o frunzuliță discretă la o răscruce de nod cu două urechiușe prelungite de două cărări cu perle bicolore pe fiecare firișor cu capăt pufos. Minim de kitch, maxim de bun gust. Așa credeam eu.
Iată ce avem la ieșire. Adică la asfințitul primei zile de primăvară.
Când văzură ochii mei schimbarea la față a minunii de la pieptul fetei mele, numai un gând îmi zbârnâia în cap: “Oare cu câți km pe oră trebuie să te zbânțui o zi întreagă ca să ajungi la o așa performanță?”