-Spune-mi, Călin! Oamenii ăştia sunt monştri? Sunt anormali ?! Există o milă, un sentiment de compasiune! Pur şi simplu, nu înţeleg!
-Nu înţelegeţi pentru că nu v-aţi confruntat niciodată cu problemele astea. În primul rând, sărăcia, este, după mine, cea mai gravă boală nu a unui individ, ci a unui popor. Pentru că, dacă mai există soluţii pentru un grup restrâns, la scară generală răul nu e tratabil decât cu antonimul sau – bunăstarea. Iar noi suntem toţi săraci. În consecinţă lacomi, avari, venali, coruptibili, fără milă. Reflexul de supravieţuire.
-Degeaba! Nu mă poţi convinge. Nu mai există oameni, OAMENI adevăraţi pe lume?
-Ba da, dar bogaţi, şi nici ăia toţi. Printre calici, rareori dai de ceea ce se numeşte suflete mari. N-au cum, chiar dacă ar vrea. Marii filantropi, părinţii marilor fundaţii şi instituţii milostive au fost aristocraţi ai banului. Iar despre excepţii nu e cazul să discutăm.
Extras din romanul “Coşmar”, de Rodica Ojog-Braşoveanu
Vouă ce gânduri vă stârneşte acest fragment?
P.S. Am dat un search la imaginea din avatar în speranţa să găsesc autorul şi priviţi peste ce tezaur am dat 