Îmi ziceam mereu că eu voi fi cea care o va învăţa pe fiică-mea să-şi scrie prenumele pentru prima dată. Am înţeles că am întârziat descoperind primul ei desen semnat de propriile litere din prenume. Crăcănate, dar ferme. Nu puteam nicidecum să-mi explic ce i-a apucat pe cei de la grădiniţă să înveţe copii să semneze de la vârsta de 3 ani şi jumătate.
Într-o duminică, aranjând sute de desene în odaia ei, iată că ajung la unul semnat pe o parte cu prenumele fiicei mele, iar pe verso cu un prenume în majuscule MILA. M-am interesat delicat ce e cu desenul cu faţă şi semnătură dublă. “Păi eu cu Mila am hotărît să desenăm pe aceeaşi foaie, iar ca să nu confundăm desenele am semnat fiecare pe partea ei.” Nu e logic? Minunat de logic. Ai desenat/creat/produs? Semnezi pe loc creaţia. Altul nu mai poate să-ţi ia foaia, să deseneze câteva floricele, virgule sau puncte şi să pretindă c-ar fi al lui. Au de câştigat toţi. Educatoriii nu mai sunt pe post de instanţă supremă de judecată, copii nu se păruiesc pentru drepturile de autor, părinţii identifică pe loc creaţiile odraslelor. De la o vârstă timpurie omul creşte în ideea că tot ce crează îi aparţine. Doar în cazurile patologice se gândeşte să fure creaţia celuilalt. Aşa stau lucrurile într-o ţară în care oamenii sunt încurajaţi de mici să creeze, eliberaţi de frica de a fi furaţi sau plagiaţi.
Cu totul altfel stau lucrurile într-o ţară în care copilul este de mic încurajaţi să-şi însuşească lucrări care nu-i aparţin.
Adulţii se prefac că nu observă, din contra, îl mângâie pe cap pe cel care a făcut-o pe şmecheroiul: “Ia uite al meu cât de isteţ e, bre!” Aşa se încurajează creativitatea. Nu cea de a produce, dar de a fura. Cu cât eşti mai isteţ în furt/copiere, cu atât mai lăudat şi, culmea, admirat. De părinţi şi de looseri.
Când citesc uneori presa de la noi, mă prind la gândul că cel care semnează un articol îl scrie în primul rând pentru mămica sau tăticu. Sau pentru nănaşu Tolea, care împrăştie aere de analist politic. Pentru acelaşi feedback ca pentru un copil de la grădiniţă: “Iaca al meu, ai văzut, cumătră, o scris la gazetă!” O reacţie infantilă, periculos de des întâlnită pe pământul mioritic, şi aşa sterp de talente scriitoriceşti, în schimb, atât de rodnic în complexe şi manifestări patologice.
Din ce în ce mai des se discută despre plagiere în presa on-line. Vineri iar s-a pornit o discuţie pe twitter, care explică din nou de ce eu, şi încă mii de oameni ca mine, renunţă să citească presa moldovenească. Tipărită sau electronică. Să luăm un articol recent din Timpul. Hai să vedem cât talent şi câte studii i-a trebuit autoarei să publice un articol. A deschis un blog sau un site, cu acelaşi articol publicat cu o zi sau două înainte, a făcut copy-paste, i-a desenat nişte floricele, să nu se priceapă cititorul că e preluat şi … nu i-a trecut prin minea ei de moldoveancă să indice sursa, dar şi-a trântit faimosul ei nume. “Mai fată, ţi-a fost greu să indici sursa din care te-ai inspirat? Dacă da, atunci ia-ţi torba în spate şi pleacă în teritoriu, ia interviuri autentice sau găteşte un material frumos, destoinic pentru un jurnalist la timpul. Creează! Sau este prea umilitor pentru deţinătoarea unei diplome de jurnalist?”
Asta este faţa jurnalismului moldovenesc. Din ce în ce mai degradantă. Au ajuns jurnaliştii să se inspire de la bloggeri?
De ce oare mie, blogger, fără “prestigioasa” diplomă de jurnalist, nu-mi trece prin cap să-mi însuşesc materiale din presa moldovenească? Hai că vă spun. Pentru că încă nu s-a născut jurnalistul cela care să mă facă să-l citez pe blog. Atâta surplus de mediocrităţi a creat acest domeniu. Iar când va apărea primul, am să vă anunţ cu dobe şi fanfare.
Până una alta, voi continua să creez singură sau să traduc din rusă sau franceză materiale autentice pentru cititorii mei. Pe cât de posibil, obligatoriu, cu indicarea sursei. Dar voi continuaţi mai departe să vă prefaceţi că scrieţi, să semnaţi materiale pentru care veţi cerşi în continuare abonări la ziar, convingându-i doar pe cei care n-au în ce să-şi învelească ouăle de Paşti, ca apoi să vă plângeţi penibil că moldovenii nu citesc. Vă asigur că citesc, dar nu presa moldovenească.