… are mari dureri de cap.
S-a întâmplat în viaţa mea să citesc o constelaţie de cărţi. Multe din ele mi-au stârnit revelaţii de care poate că nici nu aveam nevoie, dar pentru că-mi transmiteau sentimentul de a fi mai deşteaptă cu 5 minute decât alţii, mă fascinau temporar. Au fost şi cărţi care stau şi azi la temelia personalităţii mele. Inconştient mai mult, dar le simt în coaste până acum, ca pe o durere cronică ce se manfesta stârnită de anumite împrejurări. Şi iată că am ajuns la un stadiu periculos de avansat. Ultima lectură mi-a bulversat psihicul cu o migrenă acută, două săptămâni de întrebări existenţiale şi senzaţia delirantă că tocmai îmi citisem autobiografia până la testament. Şi toată nebunia asta interioară de sentimente trebuie de camuflat cumva …
Revelaţia 1
Când eram studentă blondă cu un cap plin de gărgăuni – simpatici, dar tot gărgăuni se numesc – frecventam medii universitare diferite. Universitatea mea nu era de ajuns ca să-mi sprijine toate aerele de importantă pe care mi le dădeam, în consecinţă, puteai să mă întălneşti pe la conferinţe şi dezbateri, indiferent de ziua săptămânii, indiferent de universitate, alături de băieţi cu cravată, cu aere de primar şi mapă subţioară. Ne închipuiam toţi (unii şi-o mai închipuie până azi, dragă Doamne) că faceam parte dintr-o castă superioară… până la un Paşte al blajinilor în care mă sună tata şi-mi porunceşte:
- Găteşte-te că vin să te iau în 10 minute. Plecăm în sat la mâc-ta.
-Tată, unde fac eu cu un aer profund academic şi revoltător, eu am o conferinţa. Nu înţelegi?
-Nu te fă nebună chiar de Paşti, că n-ai să mai vezi nici o copeică de la mine.
Tata ştia că o dată pe an avea dreptul la un şantaj convingător de părinte, dar eu ştiam că şantajul e sinonim cu disperarea. Şi mai ştiam că tata, ca orice tată, când pleacă în satul de baştină, vrea să se laude cu projenitura în care investeşte. Să zicem în faţa unui prieten din aceeaşi echipa de fotbal din tinereţe sau, dacă mergem cu gândul mai departe (şi confirmat) în faţa primelor iubiri, care, ca albinuţele se adună unde? La cimitir. Cu ce scop? Of, de şi-ar închipui unii răposaţi naivi.
Opintind agale pe un drum de ţară, cu sandalele stropite de glod şi cu degete de cucoană răşchirate prin părţi încep a ciripi:
-Să-mi faci semn, în faţa cui trebuie să mă închin în reverenţe şi cu Christos o-nviet, fac eu cu juma de ironie moştenită de la tata.
-La toţi! se îndârjeşte tata la mine. Aici, şi împunge cu un deget aerul, juma de sat te-o botezat! Asta nu trebuie s-o uiţi !
-Chiar aşa?… şi am continuat în gând… ce fericire pe capul meu că juma de sat m-o văzut goală în biserică.
Întâmplarea o făcut să trecem în vizită şi la un moş, vizitat rar de tot, aşezat pe un pat de vară, acoperit cu ţoale bortelite de rozătoare harnice. După ce l-am pupat cu Avon pe obrazul bătrân fărâmat de eczemă, m-am aşezat lângă el. Tata a coborât în beci să bată în poloboace. Noi am rămas amândoi în tăcere şi priveam un fâlfâit de rândunică sub frunze de vie.
Şi a început moşul să-mi vorbească. Cu o voce aşezată, spirituală, ţărănească, de Ion Creangă. De un om care simte viaţa şi ştie s-o ţese în cuvinte simple, potrivite. Nu-ţi trebuie nici dex, nici dicţionar de neologisme sau termeni specializaţi, nici carnet pentru notiţe. Nici aer de om concentrat. De om inteligent.
Momente în care, rotind o frunzuliţă de vie între degete şi ascultând atent interlocutorul, îţi zici că talentul rarissim de a trezi revelaţii într-un om, nu se obţine cu o diplomă universitară şi aşa mai departe.
Revelaţia 2
Tot aşa de revelatoare ca discuţia cu moşul, mi-a părut lectura ultimei cărţi. Genul de carte care anulează sau devalorizează abisal toate cărţile pe care le-ai citit până la ea şi care, probabil că nu ţi-au dat nimic. Decât efemerul sentiment de a fi mai deştept că alţii.
Voi aţi trăit acest sentiment în faţa unei cărţi?