Eu, ca o moldoveancă care se respectă, am probleme cu dinţii. De revelion, când toată lumea chiuia, soacra mică stătea în bucătărie cu juma de măsea în pumn şi înjura cu cruci şi biserici într-o limbă tăiată de jumătate de dinte. Discret, ca o cucoană, dar sincer ca un copil în suferinţă.
Un rendez-vous cu dentistul era inevitabil. Scurt, clar şi categoric. Pentru el am închinat prima cupă de şampanie în noul an.
Eu medicii mi-i găsesc în drum. Pe drumul de lângă casă, adică. Unu, ca să-mi fie aproape, doi, programul lor se întinde peste programul meu de lucru.
L-am găsit, i-am sunat, i-am înşirat numele pe litere.
-De ce origine sunteţi, Madame?
Întotdeauna mă tentează să răspund neidentificată, doar din respect pentru om îi răspund că vin din ţara ce stătea ca un strugure beat pe harta uniunii. Apropo, doar medicii îmi mai pun această întrebare când îmi notează numele. Lumea are tact, în general. Ptiu de trei ori.
Am auzit o reacţie neobişnuită ca răspuns la răspunsul meu, o intonaţie de genul “interesant, interesant…”, ca în faţa unei gâze exotice. Mă rog, nu mi-am focusat atenţia prea mult. Toată lumea se rotea atunci în jurul jumătăţii mele de măsea.
Când am intrat în cabinetul transparent, puteai vedea din drum, printre jaluzele semideschise, cum lucrează cu pacienţii, în loc de bună ziua i-am spus:
-Da eu mă tem tare, domn doctor.
M-a privit dintr-o parte, vădit surprins, apoi s-a înseninat:
-Vă asugur madame, că nu aveţi de ce.
Am avut prilejul sa observ că medicii locali sunt în primul rând psihologi (dintre vreo 8, am atestat doar o excepţie), până când nu-ţi limpezesc apele tulburi în care te prezinţi, nici nu se apucă de lucru.
Eu m-am liniştit, dar simţeam că l-am tulburat pe el. Olecuţică, nu mult. Şi iar nu am stat să mă întreb de ce, gândurile mele roiau deja voios deasupra anesteziei locale.
Dentistul era atent la orice mişcare a mea (aştepta un semn aşa cum ne-am înţeles în caz că …), era pe aceeaşi undă cu mine, deşi în unele momente părea cu gândurile departe de gura mea. Mă întrebam de la început dacă nu era prea obosit. Se făcuse totuşi 7 seara, programul de lucru cu start de la 8, însă în discuţia preliminară mi-a spus un lucru care m-a făcut să uit acurat pe 5 sec de măseaua mea:
-Îmi iubesc lucrul, Doamnă! mi-a răspuns zâmbind.
-Înseamnă că aveţi vacanţe lungi? m-am interesat ca o cretină (unde s-a mai văzut, Dragă Doamne, să-ţi iubeşti lucrul! Trebuie să fie măcar o compensare)
-Aveţi dreptate, obişnuiesc să călătoresc mult.
Când m-am văzut cu gură eliberată, zăresc că medicul mă priveşte îngândurat şi-mi decretează:
-Eu cred că o să trebuiască să ne mai vedem, Madame.
Scoate o oglindă şi mi-o pune în mână. Să vă arăt încă două carii pe care ar trebui să le curăţim.
După ce m-a convins îmi zice, ţinând oglinda cu mâner lung în mână:
-Nu vă spune nimic…
-Ce anume?
-Oglinda. Nu vă produce nişte asocieri … poate …
Stau buimacă şi o măsor cu ochii:
-Mă rog… are o formă destul de antică şi nu cred că e locală. Am zărit-o doar în cărţile de poveşti ruseşti (publicate în rusă, adică), în mâna reginei care întreba: Oglindă, oglinjoară! Şi încep a chicoti.
La care medicul se holbă confuz la mine, zâmbi duios şi zise cu o voce melancolică:
E un cadou din partea părinţilor logodnicii mele de origine ucraineană. Cumpărată la Moscova, cu mult înainte de căderea zidului de la Berlin.
De obicei nu-s o cucoană cu limba legată, o dezleg când trebuie şi mai ales când nu trebuie, dar în momentul cela am simţit c-ar fi mai bine să-mi incleşt măselele şi s-o ţin ferecată acolo.
Privirea ceea era doar preambului la o poveste pe care nu cred că era momentul potrivit s-o răscolesc.