Tolănită pe covor în semiîntuneric în timp ce priveam tv-ul iată că observ o pată sclipitoare lângă picioarele mele. Am ridicat ochii spre fereastră ca să-i detectez sursa. Sus, printre norii diafani plutea o lună cu obraji dolofani.
M-au trecut fiorii aşa cum te trec la gândul de ireal, imposibil, fantoma sau ceva demult uitat. N-am văzut luna la faţă cred că din toamnă. Iar lunecând printre nori n-am văzut-o de ani buni.
Voi la ce vă gândiţi când vedeţi o lună plină? Ce fel de fiori vă trec? Romantici, melancolici, de frică, altceva sau vă lasă complet rece?