Peisajul citadin de  dimineaţă mi-a readus în minte un sentiment intens din adolescenţă. Când  oraşul doarme profund după vreo sărbătoare banală, străzile sunt pustii, vântul şuieră orfan pe la colţuri iar eu mă mişc în ritmul măturătorilor de stradă. Nu mă simţeam atunci bine nici lângă cei care dormeau duşi, nici lângă mine însămi. Plictiseală.
 
Dur erau de suportat mai ales nopţile de iarnă, cu întunericul bortelit de lămpi cu neon şi urlete de câini vagabonzi lângă fereastră. Din nou toţi dormeau şi din nou o plictiseaaaală de moarte mă învăluia pe de la spate într-un şal zdrenţuros. Timpul se întindea ca un elastic, iar zilele curgeau cleios la vale ca smoala neagră topită. 
 
Mai târziu urletul câinilor vagabonzi a fost înlocuit cu şoapte nocturne suflate harnic la urechea mea de cineva care se plictisea la fel ca mine. Mai ales noaptea. Ne-am unit plictiselile şi am numit-o dragoste. Ca să pară mai frumoasă eu o rotungeam cu majusculă şi roşu pe hârtie, el mă plimba sub lună plină şi-mi recita basme fermecate.  
 
Noi nu eram unici…  
 
Mii de plictiseli unite au fost numite primele iubiri.