Apasă puţin şi nici nu-l simţi. Apoi creşte intensitatea şi devine din nimic ceva important, ceva care nu-ţi dă pace - e gîndul de a pleca.Îmi iubesc ţara? La nebunie. Iubesc merele, şi nu bananele. Îmi sunt dragi casuţele vechi, dărăpănate unde locuiesc bătrîneii, care se scoală pe la 5 să dea de mîncare la păsări şi care bolnavi cum sunt ,lucrează pămîntul şi se bucură pentru roada culeasă. Îmi place mirosul de pădure, mirosul de mămăliguţă, mirosul de om român. Îmi place cuibuşorul meu, patul, perna. Chiar la o simplă schimbare de loc, am probleme cu somnul. Nici doctori nu-mi trebuie, doar liniştea care mă înconjoară şi care e uşoară şi proaspătă. Să mă trezesc, scăldată de lumina care-mi trece prin geam şi să sar din pat ca friptă cînd privesc la oră. Să analizez fiecare mărunţiş şi pe urma să spun că-s prostuţă că fac aşa. Să văd acei ochi care mă iubesc, mă ajută, care-mi dau speranţe şi mă protejează. Să fiu ocrotită de tot răul din lume.
Şi dau din braţe, dau din suflet , dau din mine - tot ce pot ca să rămîn aici. Nu simt că am ajuns la capătul puterilor. Forţe mai sunt şi sunt, dar mă întreb: oare sunt folosite raţional, oare lupt pentru un viitor mai bun (Dacă nu pentru mine, măcar pentru copii pe care îi voi avea). Şi atunci devin melancolică. Te ciocneşti de organele de stat, care-ţi caută nod în papură. Vrei o afacere proprie, trebuie bani şi nişte "cumătri" bine plasaţi, care să-ţi fie drept proptea. Vrei să te dezvolţi, trebuie să transpiri prin muncă, şi nici atunci nu ştii dacă-ţi vei atinge ţelul propus.
Mă doare faptul că am aşa gînduri. Şi unde e ţara ta? Şi unde e legea care te ajută? Unde e nivelul de viaţă care creşte? Acolo unde ţi-i bine, nu acolo unde e durere.
