Dacă vreun psiholog mi-ar lansa un fiii! ca argument la exprimarea încântării mele faţă de serialul “Nevestele disperate” eu i-aş sugera să-şi facă diploma sul şi să şi-o bage acolo pe unde trece cu hârtie igienică. Mai mult, să fie de capul meu (Nu dă, Doamne, rămâne lumea fără o parte bună de psihologi fără vocaţie) aş băga secvenţe special culese din acest film, la examenele de stat al absolvenţilor facultăţii de psihologie. Să vedem ce soluţii găsesc ei la situaţii reale din viaţă, conflicte de cuplu, de familie, de generaţii. Serialul e inspirat din viaţă, în el se regăsesc milioane de femei, ceea îi explică succesul exploziv. Am început să-l urmăresc după ce Laura Bush s-a declarat fan. Mi-am zis şi eu că o first lady nu mai face chiar PR la tot kktul.

Iubirea în forma ei clasică de cenuşăreasă: el bogat şi deştept, ea frumoasă şi harnică, tare la modă în ţările cu economie mizerabilă, nu mă interesează deloc. Ipocrite ca alegerile parlamentare şi previzibile ca un apus de soare. În schimb, nu ratez ocazia să urmăresc ce se face în inima şi mintea unei femei mature care nu-şi vinde sau cumpără dragostea pe bucăţele. Mă interesează acea iubire în care latura materială nu joacă rol decisiv de la concepere. Exact ca în cazul personajelor feminine din cartierul şic Wisteria Lane. Care au totul. În afară de iubire?

Urmăream aseară un dialog revelator dintre două personaje rivale, deşi prietene: Susan şi Edie. 

Susan: femeie fragilă, senzuală, profund empatică, dependentă afectiv de bărbaţi, o romantică şi visătoare incurabilă care nu ştie ce vrea de la viaţă, numai să fie frumos.

Edie: gen de femeie fatală, concurentă veşnică, cu forme voluptuoase, realistă de la silicoanele plantate în sân până la pedichiura artificială, aspră, zero ipocrizie, ştie bine ce vor bărbaţii de la ea şi ce poate ea să le ofere. Dacă …vrea să le ofere.

Deci, cucoanele astea două, accidental blocate în subsol, ambianţă ce predispune la unele confesiuni, s-au pomenit că-şi fac una alteia psihanaliza relaţiilor lor cu bărbaţii. Frustrările şi complexele pe care le machiau cu max factor la lumina zilei, s-au scurs pe sub masca în lumina disperării din subsol. Prin reproşuri reciproce şi răspunsuri sincere, prin acceptarea cu de-a sila a unor gesturi şi fapte ce ascund intenţii egoiste, au ajuns să fie una pentru alta o oglindă reală. Iar oglinda pe care ţi-o ţine duşmanul în faţă poate că e cea mai obiectivă, nu-i aşa? Alegerea îţi aparţine: o spargi sau o accepţi. Orgoliul sau adevărul?

- Edie, tu ai avut mii de bărbaţi în viaţa ta! Dar oare ai fost fericită cu adevărat?

- Am avut, Susan, însă nu depind de ei în mod patetic ca tine. Tu eşti gata pentru orice, numai să ai alături un bărbat. Nu concepi să trăieşti singură nici măcar o lună. Te simţi pierdută. Inima ta, în lipsa unui bărbat, e găurită, Susan!

În momentul confesiunilor incomode, niciuna din ele nu părea să fie fericită. Cât de tare se va schimba schema relaţiilor celor două femei cu bărbaţii după adevărul descoperit în subsol? Nu ştiu. Nu vorbesc de scenariul filmului, unde totul pare să fie coerent din punct de vedere psihologic, ci de viaţa reală, în care există mii de Edie şi Susane şi doar unităţi de psihologi care ar putea să le ajute să evite modelele de comportament greşit în relaţiile cu bărbaţii. 

Ce m-a mai determinat să scriu acest post? 

Tot mai multe căutaţi pe pe google îmi vin pe blog de genul cum să-l seduc, cum să-l cuceresc. De fiecare dată încerc să-mi imaginez ce femeie stă în spatele căutării. Edie, femeie fatală, cu probleme de comunicare cu tatăl său încă din copilărie sau Susan, femeie dependentă afectiv de bărbaţi tot din cauza neînţelegerilor şi dramelor din copilărie. Între aceste două extreme mai încap câteva modele. Şi niciodată, nimeni, nu va putea descrie un model de comportament fericit, universal valabil pentru toate femeile. Nici în varianta tipărită, nici în cea electronică. 

Până una altă, rugaţi-vă să nimeriţi, măcar o singură dată, faţă în faţă cu o rivală turbată.