Voluptate…

Îl ador! V-am mai spus-o, da?

Îl ador! Nu mai pot de atâta adorare! Cuvintele lui mă fac să zâmbesc! Nu mă pot abţine de la a zâmbi când îl citesc şi îl citesc zâmbind, îl citesc râzând, îl citesc în gând şi cu voce tare.

Uneori, îl citesc în şoaptă, pentru că rândurile lui prind viaţă doar citite în şoaptă.

Alteori, le strig, ca să-mi aud vocea spunându-le, să-mi aud vocea citindu-mi-le, vocea din gând şi vocea din gură.

Apoi, mă opresc. Le citesc în gând, ca o egoistă şi o zgârcită, să nu cumva m-audă cineva… Şi fug doar cu ochii peste versuri, le fug, le urmăresc, le fugăresc… alerg dup ele, ca un vânător iscusit ce nu se încumetă să-şi omoare prada…

Le beau. Cu sete nesăţioasă. Îmi bucur ochii citindu-le, aşa multe şi frumoase, atât de accesibile şi atât de în faţa mea, cuminte, aşteptându-mă între coperţile de carton gros şi multicolor.

Apoi îmi dau seam cât de amar e dulcele meu amor… Amărăciunea creşte cu fiecare foaie citită, cu fiecare cuvânt pus în capătul foii, cu fiecare spaţiu negru pe alb, cu fiecare literă, diacritică, căciulă, codiţă, punct, virgulă, majusculă…

Şi încep a citi încet, sorbind, rozând fiecare cuvânt, rotunjindu-i fiecare sunet, vocalizându-l cu candoare, vărsându-l ca pe-un liqueur ce curge imprimându-mi-l pe buze…