Dileme...
(Sursa foto: internet)
De curând, am avut o discuţie interesantă referitoare la textele mele care într-un fel sau altul m-a pus pe gânduri.
Oarecum, din fiecare discuţie luăm ceea ce este constructiv, dar când discuţia tinde spre repetare dinspre mai multe persoane începe să devină un fel de semn de întrebare.
Eu de exemplu, nu am considerat niciodată că textele mele sunt valoroase altfel decât pentru sufletul meu. Uneori, nici măcar nu simt că scriu poezie. Eu scriu doar şi..., atât.
Ceea ce se naşte e doar un text fără pretenţii care se potriveşte sau nu pe sufletul cititorilor.
Că îmi doresc să fie cât mai mulţi cei care se regăsesc sau găsesc ceva din ei în textele mele..., asta este cu totul şi cu totul altceva, iar când se întâmplă...mă bucură până în suflet.
Că, oricât de simplu sau banal ar fi un text, nimeni nu are dreptul să şi-l însuşească...asta iarăşi este o mai veche problemă ridicată de mine - care încă mă revoltă ori de câte ori o aduc în discuţie!
Uneori am impresia că nu fac altceva decât să-mi exorcizez sentimentele, trăirile... las să curgă din mine prea plinul ca să pot să o iau de la capăt, ca să pot trage aer în piept suficient de frumos pentru încă o bucată de vreme.
Totuşi, sunt oameni care cred în mine, cred în textele mele dar, găsesc în ele plafonare, repetare, prea mult romantism, prea mulţi fluturi, iar asta îi dezamăgeşte lucru care bineînţeles că mă doare şi pe mine la rândul meu. Chiar dacă noi scriem fără pretenţii, nu trebuie să ignorăm aşteptările nimănui oricât de uşor sau greu e acest lucru!
Deşi am spus că:
"eu ... doar scriu, nu am sclipirea scriitorilor remarcabili sau de geniu. [...]Poate nu am eu mult talent, dar dacă fac oamenii să viseze sau să îşi amintească de vremuri frumoase, eu cred că mi-am atins scopul. [...]Mă gândesc la faptul că setea sau dorul sau anumite sentimente nu trec întotdeauna când citeşti un Stănescu, sau un Blaga, sau un Sorescu. uneori oamenii simt să citească texte aproape anonime, simple, repetative chiar, care să le dea ceea ce poate caută sau poate nu, dar găsesc pur şi simplu... - spunând asta nu mă refer la banal ci la...simplu. "
...simt că nu am spus tot şi simt că greşesc undeva...
Poate în faptul că nu mă susţin când e nevoie?
Poate în faptul că uneori mă defavorizez pe mine în favoarea unor opinii cărora poate am obosit să le tot dau argumente?
Sau poate sunt prea subiectivă cu textele mele şi atunci defavorizez pe alţii în favoarea textelor mele???
Poate în faptul că nu m-am aşteptat ca alţii să aibă pretenţii de la mine şi mi-e teamă să nu pot??????
Nu ştiu...
Cert este că nu vreau să mă schimb...
Nu ştiu cum să numesc asta. Poate "sunt de modă veche" şi mi-e bine cu mine aşa cum sunt. Uneori am senzaţia că dacă aş scrie să placă într-o mai mare proporţie m-aş depersonaliza, aş depersonaliza poezia mea. M-aş dezbrăca de mine şi m-aş îmbrăca în alţi oameni. E ca şi cum aş îmbrăca poezia mea frumos doar pentru strălucirea de moment în care eu aş lipsi...din mine.
E ca şi cum aş începe să scriu doar pentru alţii, iar când aş privi în oglindă aş găsi un chip cu o mie de feţe.
Şi atunci..., dacă nu aş vrea să mă schimb aş rămâne în lumea fluturilor mei, în lumea unde el încă ştie să existe altfel decât prin versuri moderniste cu expresii triviale în care oamenii practic copiază "cuvânt cu cuvânt" viaţa şi întâmplările zilnice, le dă un sens (sau nu) literar şi...construiesc o poezie ca şi cum ar construi un pod...lipsind astfel poezia de acel ceva care defapt ar fi trebuit să însemne poezie.
Sunt mulţi astfel de poeţi în ziua de azi. Unii chiar "remarcabili" sau "remarcaţi", dar caretrec pe lângă mine asemeni unui marfar... ce produce doar zgomote de lungă durată zgârâindu-mi percepţia.
Şi..., atunci, nu pot să nu mă gândesc la faptul că lumea asta a poeziei este împărţită "pe lumi"de cititori, de către cei care percep şi aproape insesizabil de cei care scriu...
La urma urmei frumuseţea s-ar putea să stea cu adevărat în ochiul celui care citeşte şi în felul în care regăseşte...
Nu ştiu... Ştiu doar că poezia mea nu este un jurnal aşa cum mi s-a spus şi ştiu că niciodată nu mi-a plăcut când cineva trece peste tine tine şi reafirmă ideea... E ca şi cum ţi-ar spune "eu ştiu mai bine ce simţi tu "..., iar tu ştii că niciodată nu vei avea suficiente cuvinte sau argumente la îndemână să demonstrezi ceea ce nici măcar nu ar trebui pus la îndoială şi...renunţi, pentru că aşa e corect faţă de toată lumea.
"în mine plâng toţi îngerii morţi,
şansele se şterg cu mine la cur
aşa cum mă ştergeam eu odată cu stelele
în care nu ştiam să ghicesc corect
eu mă şterg la frunte cu o bucată de pământ
în care mi-am frământat toate grijile
de fată,
de femeie,
de mamă
şi sper să fac din ea un drum mai bun
în care fata mea
să nu îşi piardă niciodată speranţa sau condurul de femeie invincibilă! Jurnal de om mare - Lady Allia"
Oare ăsta să fie sensul poeziei?
Oare ...
ĂSTA e un jurnal! ASTA e viaţa mea! dar asta nu mă reprezintă ca şi text... poate mă împovărează doar şi-mi bagă pumnul pe gât ori de câte ori îl voi reciti.
Voi unde aţi încadra textele mele, separându-le de mine?
Vouă, textele mele vă transmit ceva, vă spun ceva despre voi sau ceva ce ... vă ating?
Sunt textele mele atât de dulci şi siropoase încât adevăratul mesaj să rămână suspendat undeva pe drum?
Vi se pare că îmi plafonez textele scriind mai mult despre iubire şi iubitul meu?
Vi se pare că mă repet prea mult în expresii ajungând să mă plagiez eu pe mine?
Vi-aş rămâne recunoscătoare dacă mi-aţi da un răspuns sincer şi nu m-aţi jalona în încercarea de a mă proteja din prea mult drag de mine :).
Nu vreau să mă schimb...vreau doar să mă conving că mi-am rămas aceeiaşi convingerilor mele sau că încă mai sunt pe drum către mine...!
Sursa
2010-01-02 02:25:33