Please, moderate me

“Distruge-mă şi fă-mă

mult mai mult pe placul tău”…

Ştia că nu trebuie să se oprească din scris. Ştia că trebuie să continue, să nu ridice mâna de pe foaie, ştia că milimetrul de cerneală dintre pix şi caiet e unica ei legătură cu acea lume, ştia că dacă o pierde – nu va mai avea ce spune.

Dar a ridicat mâna. Cu atâta uşurinţă, cu atâta indolenţă, cu atât de multă inconştienţă, încât nu-i venea să creadă că ştia din timp ce efect dezastruos urma să aibă acţiunea ei. Cât de straniu era să simtă acele emoţii pe care le anticipase cu 5 secunde înainte, cât de paradoxal era să le retrăiască, fără a le fi trăit vreodată, asimilându-le doar acum, dar fiindu-i atât de cunoscute.

Şi, la fel cum prevăzuse, se simţi eliberată. O libertate care-i râdea în faţă, o libertate cu rânjet de fier, o libertate care suna a pustietate. A goliciune.

Nu mai scrisese nimic. Nu continuase versul, nu continuase poezia, de parcă tot ce avuse să spună se cumula în cele 10 cuvinte şi nimic – nimic – înafara lor nu mai exista. Orice-ar fi adăugat era doar o suprapunere de sens, era o inutilitate, cuvinte seci, incapabile de a adăuga semnificaţii noi. Mai mult de atât, orice cuvânt ce ar fi trebuit să explice, să amplifice, să dezvolte ideea pe care încerca să o transmită doar ştirbea din sens – îl albea şi-l decolora. Nimic nu mai putea reda cu adevărat ceea ce simţea. Sau, poate, prea-bine,  poate, simţea atât de puţin? Atât de puţin, aproape o nimica toată…