eroi, anti-eroi. si altii

Filmul rusesc ”Țarul”, cu Oleg Iankovski și Petr Mamonov (cel din ”Ostrov”) a reușit să-mi trezească niște sentimente de simpatie pentru Ivan cel Groaznic... Cu toate străduințele regizorului Pavel Lunghin de a construi un demon, Ivan a ieșit tot simpatic. Vioi, și viclean, imprevizibil și labil – când rătăcitor în transă religioasă, când soț pervers, când tătic grijului, țarul pare un roșcovan scoțian violent după X pahare de whiskey... Huligan, dar agreabil.

Celălalt erou, mitropolitul Filip (Kolâchev), e  cam nesărat și fără gust. Lemnos, greoi, nu șovăie niciodată. E ca o lozincă. Rămâne drept și virtuos chit că în jurul lui se zidesc munți de trupuri și curg oceane de sânge. Însă cumva  virtutea lui e suspectă: pare a fi atitudinea unui călător venit pentru două ore într-un sat prăpădit, care la vederea mizeriei se autoconsolează: ”Ei las, mașina vine să mă ia înapoi în două ore.” E perspectiva Străinului. A celui din altă Lume. Care se grăbește spre un Acasă situat în altă parte.

Cum miza filmului era totuși lumea aceasta, sfințenia mitropolitului pare să fi greșit ținta: ea e o poveste exemplară a unui om excepțional care a reușit să înfrunte întreaga nebunie a epocii, să rămână treaz într-o lumea beată (de violență, de sânge), dar o face, ca o ființă supranaturală, cu puteri ieșite din comun.

Nebunia lui Ivan Groznâi este la îndemâna tuturor, pe când sfințenia mitropolitului Filip (Kolâchev) -  inaccesibilă și miraculoasă...

Un fel de rasism  spiritual care împarte lumea în două mari categorii: cei care se nasc buni și rămân așa pentru toată viața, și restul, care fiind născuți corupți așa și rămân...

Cred că însăși rigorile genului hagiografic joacă festa.  Eroul-tip, în filmele de propagandă morală, cum este Țarul, se construiește după un calapod fix: să fie fără fisuri, evoluția lui morală să fie ireproșabilă, să nu șovăie sau să cadă în momente de slabiciune, să fie înzestrat cu ceva ieșit din comun (răbdare, înțelegere), iar acest dar supranatural să fie înscris în însăși ființa lui, de la începuturi, și fiecare moment la vieții să-l conducă spre destinația finală: Apoteoza...

Schematism utilizat de toate școlile de propagandă, inclusiv cea sovietică. În acest sens, nu există o mare diferență între Mitropolitul Filip (portretizat de Lunghin), cel care pare grăbit să moară mai devreme pentru a scăpa de lumea asta și a-și ”primi” sfințenia, și kolhoznicii din ”Volga-Volga” ce-și văd împlinirea în participarea la Olimpiada Muzicală din Moskova.

Mi se impune în minte o comparație cu Alioșa Karamazov, alt creștin nedrag mie, a cărui virtute, lăudabilă, era de aceeași esență tare, adică supranaturală.

Excepționalul și extraordinarul sunt, fără îndoială dezirabile, dar, un slogan realist vulgar amintește că ele sunt inaplicabile pentru o lume populată de oameni, și probleme. E inutilă sfințenia Mitropolitului Filip pentru că aceasta nu e o soluție ”politică” (în sens de organizarea a vieții cetății), nici cotidiană: multe ispite, iar puterile supranaturale sunt distribuite cu măsură și cam inegal. Filip refuză să judece (ne)vinovăția boierilor, un ”eveniment” din lumea reală... Un creștin abstract căruia nu-i pasă de creștinismul aplicat la gura cratiței...

Mult mai drăguț și mai real părea celălalt mare creștin al lui Lunghin, călugărul Anatolii din Ostrov...Ăla era un creștin parvenit: trăise în neștire, apoi a comis o crimă a cărei greutate l-a apăsat dar l-a și transformat, ca în final purificat, să ajungă la  starea de beatitudine. Călugărul Anatolii era ”om”. Mitropolitul Filip este un fel de Hristos teleportat în Evul Mediu.

...Vechile filme propagandistice sovietice erau, într-un sens, mai ”umane” , eroii: Ciapaev, Lenin, Stalin, Stahanov, pilotul Maresiev și kolhoznicii anonimi,  aveau un fir vizibil ce-i lega de lumea reală: porneau dintr-o normalitate (viață grea, sat, mizerie, bătăi, periferii urbane, praf), treceau printr-o groază de suferințe și momente teribile, ca în final să construiască un caracter... În noile filme propagandistice ruse (Amiralul, Gambitul Turcesc, Țarul) caracterul e primit ca moștenire de la un Unchi necunoscut...Eroul doar îl poartă prin lume, cam neglijent, ca pe o haină care o folosești pentru anumite ocazii, după care o arunci...