Predicandu-l pe Hristos

Îmi aduc aminte cu o ciudată prospeţime după atâta timp, de duminica seara când a predicat din textul: „Numele Lui va rămâne în veci”.

A fost un subiect care îl desfăta; a fost plăcerea lui cea mai mare să-L înalţe pe gloriosul său Mântuitor şi, în acea predică, părea să-şi reverse întregul suflet şi toată viaţa ca omagiu şi adorare înaintea milostivului Împărat.

Dar am crezut cu adevărat că va muri acolo, în faţa tuturor acelor oameni!

La sfârşitul predicii a făcut un efort extraordinar să-şi recapete vocea, dar aproape că nu mai putea vorbi şi ceea ce s-a putut auzi a fost doar o patetică peroraţie cu accente întrerupte: Să piară numele meu, dar Numele lui Hristos să rămână în veci! Isus! Isus! Isus! Încoronaţi-L pe El ca Domn peste toate! Nu mă veţi auzi spunând altceva.

Acestea sunt ultimile cuvinte pe care le spun în Exeter Hall. Apoi a căzut aproape leşinat în scaunul din spatele lui.

(Spurgeon cel uitat, p. 42)