Când trec în fiecare seară pe lângă cei trei, îmi încetinesc pasul, îi privesc de jos în sus şi-i las pe ei să mă observe de sus în jos. Aşa cum le place, cu batjocură în fiecare răsuflare. Pe urmă nu pot să nu zic: ”Ţţţ, aţi înebunit!” De la început o spun cu nedumerire, pe la mijloc cu oleacă de neînţelegere, iar la capăt cu un strop de admiraţie.
“Ş-ap’ ce dacă e decembrie?” unde fac ei. “Ş-ap’ ce dacă iarna ne suflă în frunte? Ş-ap’ ce dacă bradul e gata împopoţonat de Crăciun? Noi ne băgam profund rădăcinile în calendarul vostru! Noi fantasmăm a primăvară, nouă ni-i a înflori.”
Şi au înflorit. Frumos, dulce, spumos.
Aşa şi oamenii. Pe unii îi apucă înfloritul în miezul iernii. Păcat că nu şi pe mine.
Primăvara de Crăciun. Iată în aşa hal mi-au întors agenda cu cracii în sus.
