Viaţa de noapte în România: între misoginism à la Cioran şi turism sexual

Nu voi încerca aici un demers de manieră apofatică sau catafatică (a propos de Cioran) despre „singurătate” şi valenţele ei, voi rezuma doar spunând că una din manifestările evitării acesteia este şi multiplcarea singurătăţilor pentru crearea mitului de comuniune sau/şi comunitate, adica „ne-singurătate”. Cluburile consitutuie unul din modurile de a face acest exod în ne-singurătate, oximoronic vorbind, la care apelează o mare parte a consumatorilor săi. Pentru mine cluburile însă sunt un catalizator spre desprinderea zgomotoasă într-un absolut de scurtă durată ca urmare a unui eveniment fericit: o zi de naştere, terminarea sesiunii, luarea examenului pentru permisul de conducere, câştigarea concursului pe bloggeri.ro.

Eu asociez mersul în club cu sexul, deşi, evident, pentru al doilea element „weekendul” se întâmplă să vină mult mai des, chiar dacă la fel de zgomotos şi alcohol-free. În ambele cazuri însă, principiul de bază e că o poţi face oriunde, dar nu cu oricine, nu neapărat din impulsuri de castitate şi commitment, cât mai ales datorită unui ritual anume de care ţi-e greu să te desparţi şi fricii unui necunoscut care s-ar putea să nu îţi placă. Astfel, conservatorii naivi alde moi, intră încet-încet într-un program de fidelizare atât club, cât şi sex.

Tocmai de aici şi reiese faptul că un mare procent din clubberii, atât români, cât mai ales străini, au cluburi preferate spre care se îndreaptă constant datorită tipologiei adânc înrădăcinate în circuitul distracţiei de noapte. Deşi în România proprietarii de cluburi încă mai osciliează între un club de formaţie polivalentă (un amestec de discotecă de prost gust cu bături cât mai variate şi liste de preţuri corespunzătoare) şi club axat pe un anumit target group, în ultimul timp s-a observat o creştere a numărului celor din a două tabără.

Poate şi datorită acestui trend, a fost posibilă publicarea unui studiu sociologic al vieţii de noapte din România inserat în paginile revistei Food&Bar Magazine. Studiul semnat de Tom Wilson, unul cu alură de “research la mişto”, punctează destul de precis 7 categorii de “savuratori ai vieţii de noapte”. La un scroll repetat pe aceste categorii, am ajuns la concluzia că eu aş putea intra în: Expaţi, fiind din MD, dar nu am bani, Agăţători, dar nu mai am voie şi Studenţi, dar parcă un doctorand nu mai pute a student. În concluzie, rămân în afara categoriilor, rezervându-mi libertatea de a juca roluri diferite în funcţie de circumstanţe şi grup.

Pentru orice amator de distracţii nocturne care se întreabă caragialian „Eu în ce club merg?”, oferta din capitala României, de exemplu, în materie de leagăne ale vieţii de noapte nu pare a fi foarte variată, în comparaţie cu alte capitale EU. Există vreo 10 cluburi mai îngrijite cu preţuri şi atmosferă apropiate de cele occidentale, completate, cel puţin în zona de centru, de baruri cu atmosferă şi preţuri acceptabile. O caracteristică aparte pe care mi-au împărtăşit-o nişte buni prieteni britanici şi francezi e şi faptul că în mai toate cluburile din Bucureşti, dar şi cele de pe litoralul românesc siguranta nu e o problemă, iar fetele sunt mult prea frumoase.

Pentru alţii însă, clubul şi alte localuri adiacente sunt exact ceea ce pentru Cioran era femeia: o scăpare de plictiseală şi izolare. Se pare că unii chiar au reuşit o combinaţie a celor două în România. Spre deosebire de acei prieteni ai mei care nu întreceau limitele unei bunecuviinţe de consumatori de viaţă de noapte, pentru alţi străini România s-a transformat într-o adevărată ţintă a turismului nocturn. Grupuri de bărbaţi, de obicei în jur de sau până în 10, cu vârste mai mult decât onorabile, se dedau la adevărate escapade hebdomadare în paradisul românesc al preţurilor de nimic. Sunt turişti pentru care Casa Poporului e locul de unde mergi în vale ca să ajungi la oficii de schimb valutar, iar Piaţa Universităţii e cel mai sigur indiciu pentru a ajunge uşor pe Magheru, la fete frumoase. Uneori, angajează direct sau indirect şi câte vreun ghid prin talazurile nocturne ale Bucureştiului, sau, în cazul celor mai experimentaţi, Timişoarei, Sibiului, Clujului, Iaşiului şi, vara, Constanţei.

Deşi unii încearcă să categorisescă viaţa nocturnă a acestora drept „turism de şarm”, până la urmă tot turism sexual rămâne. Aceşti „turişti tomantici” mai au la dispoziţie cluburile de striptease şi saloanele de masaj pentru a completa lista activităţilor de buni consumatori ai vieţii de noapte. Atât unele, cât şi altele, sunt, în mare parte, bordeluri mascate, cu preţuri destul de umflate şi showuri de proastă calitate. Totuşi, ar fi o eroare să las pe final o impresie a vieţii de noapte văzută prin sticlele aburite de ochelari ale vreunui moş libidinos din Italia sau Spania. Până la urmă, fiecare are dreptul la viaţa de noapte pe care şi-o alege. Cum spuneam la început, convingerea mea e că nu contează unde, ci cu cine, aşa că orice recomandare ar fi de prisos.

Un episod legat de viaţa de noapte, mai concret de un pub de pe lângă facultatea de Arhitectură din Bucureşti, îmi va rămâne întipărit pentru totdeauna. A fost o seară frumoasă, transformată într-o noapte promiţând multe, dar care s-a terminat cu o dimineaţă de coşmar: îmi pierdusem actele. A urmat o declaraţie la poliţie. La bar nu mai era nimeni: urma să se închidă pe perioada sărbătorilor de iarnă. Am luat o foaie, am scris numele meu şi numărul de telefon şi am strecurat-o sub uşă. După 6 ore de somn-nesomn mă sună cineva. „Sunt proprietarul, unde ziceaţi că aţi pierdut actele?” Aveam acolo paşaportul, permisul de şedere, buletinul, permisul de conducere, chiar şi abonamentul pe metrou. În acea zi mi-am promis solemn că nu voi mai merge niciodată prin cluburi şi baruri cu actele după mine, strângând fericit în mână urmele unei nopţi aproape furtunoase rămase pe nişte poze plastifiate alcătuind o quasi-arhivă a existenţei lui Constantin Codreanu. Şi dacă am început cu Cioran, de ce să nu închei tot cu el, îndemnându-vă cuminte la escapade nocturne de bonton: „La ce bun să-l frecventăm pe Platon, când un saxofon ne poate face la fel de bine să întrezărim o altă lume?”