Fata-n fata cu mine

Am revenit din nou alaturi de rindurile in care ma regasesc cel mai bine (in afara de prieteni). Spun asta pentru ca, chiar daca nu am un blog prea consistent, si chiar daca nu comunic cu el prea des, a devenit o dependenta sa intru aici, intre rindurile in care am depus nu foarte putin suflet.

A trecut ceva timp de cind am scris ultima data si s-au derulat ceva evenimente pentru mine si zilele ce le traiesc. O noua primavara in suflet si in viata, noi cunoscuti, noi locuri vizitate… Dar sint toate atit de frumoase incit nu stiu la care sa ma gindesc mai intii.

Weekend-ul care a trecut deja de 3 zile inca nu il pot sterge din gindurile mele cotidiene. 3 zile pe munte, 3 zile frumoase in care am asistat la o iarna trista care ne paraseste meleagurile si m-am bucurat de o noua primavara, de un martisor de brad daruit, de oamenii pe care i-am avut alaturi si cu care, desi m-am vazut zi de zi, nu am crezut ca voi reusi sa ma distrez atit de frumos, intr-un mediu natural de exceptie. Vorbesc de atita frumos pentru ca de fiecare data cind am avut ocazia sa merg la munte, gindurile triste, reci si seci, le-am lasat acasa, mergind acolo cu sufletul impacat, asta pentru a reusi acolo sa imi fac ordine in suflet si ginduri. Si de fiecare data reusesc. Candoarea peisajului te face sa te dai batut. Brazii inzapeziti, puritatea care se asterne cit vezi cu ochii, albul imaculat si… foarte rar, dar foarte rar, unde si unde cite o urma, lasata de vre-un animal ce a trecut pe aici si inca doar undeva, urmele noastre, celor care am venit, am vazut, am plecat.

Nu puteam sa uitam de frumoasa sarbatoare a Martisorului, a primaverii… Desi intr-un articol anterior ma intrebam care ar fi cadoul perfect pentru o fata, anume acolo, pe munte, am inteles ca o domnisoara are nevoie de ceva simplu, dar care sa ii atinga sufletul, pentru ca nu intotdeauna banii reprezinta sau rezolva ceva. Si deoarece la moment eram mai putin pregatiti (chiar deloc), am recurs la o idee foarte frumoasa (vorbesc de consecinte). In doar 3 minute, fiecare domnisoara care era cu noi a primit un martisor simbolic… o ramura proaspata si parfumata de brad… Pentru ca nu intotdeauna ai nevoie de bani ca sa faci surprize frumoase…

Ca de fiecare data revenit acasa, orasul ma intristeaza. Aglomeratia, galagia, aerul sunt chestii pe care pe munte nu le ai, dar carora nici nu le duci dorul. Dar este un dor, o stare melancolica care te cuprinde, care te face sa visezi cu ochii deschisi, mergind pe strada sau stind in statia de autobus, ca inca esti acolo, sus, pe munte…