vova

Dansul este viaţa mea, este ceea ce fac cel mai bine, aşa că nu-mi pot imagina altceva. Statul în scaunul cu rotile este o experienţă grea pentru mine, insuportabilă chiar, într-o aşa situaţie nu aş mai putea face nimic, viaţa mea ar fi ratată. În primul rând e greu din punc de vedere tehnic, străzile au găuri imense, bordurile sunt prea înalte, iar scările nu sunt dotate pentru a facilita urcatulsau coborâtul unui invalid, nemaivorbind că rampele sunt foarte rar întâlnite. Iar moral e greu pentru că oamenii te tratează ca pe un incapabil, te privesc cu prea multă milă, care agasează. Pe de altă parte, dificultatea de care se ciocnesc aceşti oameni este incapacitatea de a se descurca singuri, mereu au nevoie de cineva care să-i însoţească, să-i ghideze, ei nu reuseşc să fie independenţi. Dar să ştiţi că eu foarte greu am reuşit să mă încadrez în această situaţie pentru că unui dansator cel mai greu îi este atunci când nu poate să-şi folosească picioarele, asta e cea mai mare pedeapsă. (Vladimir Palamarciuc)
Adevărat...atâta efort se vedea pe chipul lui atunci când mişca roţile imense ale căruciorului, avea palmele vinete din cauza presiunii care o făcea. La un moment dat mi se păru că-i este ruşine, ruşine de cum arată în acel scaun sau poate era deznădejde, compasiune şi neajutorare. Bordurele înalte din cale, găurile pline de apă şi noroi, toate trebuiau ocolite. Dar o făcea atât de greu, sigur, lipsa obişnuinţei, stângăcia. Încrunta nervos sprâncenele atunci când cineva se apropia prea mult de el să-l întrebe ce-a păţit. O, da, mi-am amintit despre lumea care îl privea cu compasiune, alţii au perceput că este doar o simulare şi schiţau zâmbete, iar unii ne condamnau că am face bni pe asta.
Pentru mine aceşti oameni sunt absolut normali, nu le observ dizabilităţile, încerc să văd parte bună a lucrurile şi le descopăr mai întâi sufletul, apoi chipul. Nu trebuie să le amintim despre problema pe care o au jelindu-i, mai bine să nu vedem ce au, decât să îi batem pe umeri şi să le spunem: „Sărmanul de tine!”. Ei şi aşa ştiu foarte bine ce probleme au şi ce trebuie să facă. Urăsc excesele de milă şi compasiune. Ei sunt într-adevăr puternici şi emană foarte multă energie pozitivă. Am cunoscut la Bucureşti nişte tineri care dansau chiar dacă erau ţintuiţi în scaune cu rotile. O făceau foarte bine şi erau uimitori de talentaţi. Dar parte proastă e că nu toţi pot face acest lucru şi atunci sunt oameni care mai greu se descurcă cu această stare de lucruri, mai greu acceptă destinul şi nu rezistă (V.P.) TEXT DE NATALITA EFROS
Sursa
2009-02-25 23:19:00