Politețea imbecilă

Locuiesc într-un cartier select din sudul Bucureștiului.
Foarte rar se întâmplă să vezi brusc 20 de mașini pline cu cetățeni justițiari agitând pe spinarea unui vecin latul unor săbii ninja sau bâte de baseball, să fii mușcat de câini sau să asiști neputincios la aruncarea unei soții pe geam, noaptea, de la etajul trei…
Plictiseala, în general, e foarte mare.
Primarul Piedone ce ne mai pune la încercare răbdarea/priceperea de a-i descoperi căile misterioase prin care își guvernează oaza intergalactică, impropriu numită Sector 4.
Azi noapte s-a întâmplat să nu ne plictisim deloc, noi, singurii 170 de insomniaci din două blocuri:
o tânără mamă a unui bebeluș a fost aruncată de soțul beat pe geam de la etajul trei.

După momentele de suspans în care ambii se amenințau reciproc cu aruncarea bebelușului lor plângăcios, istoricul familiei recitat fast-forward pe înjurături, a urmat incredibila mișcare în slow-motion: el o ridică pe foarte tânăra lui soție(mult prea tânără, mult prea suplă, dacă v-ar interesa detalii…), și încearcă să o arunce pe geam.
(Vă imaginați vecinii oripilați țâșnind la propriile geamuri, balcoane, pe trotuar, sub fereastra cu pricina, da? Afluind spre locul faptei în desfășurare…)

Locuiesc la etajul 2, prima fereastră pe stânga, sub ei.
Ea s-a agitat în brațele lui, se prindea de perdea, de canat, dar tot a aruncat-o.
Acum ne mutăm în Cliffhanger (great movie!): fata a pornit în plonjon…dar s-a agățat de un grilaj al unui viitoare copertine de vreo 50 de cm deasupra geamului de la etajul 2.
Facem o mică pauză, în timpul acestei secunde am murit de vreo 2 ori. Ar putea fi doar leșin, ar putea fi o buclă temporară în coama unui mai bun povestitor, dar mie mi s-a părut că mi-a stat inima, noaptea s-a întunecat dublu-triplu, sonorul a dispărut, imaginea s-a vălurit destul de frumos…
Revenim.

Rămăsesem la tânăra care se ținea în mâini de un mic grilaj, bebelușul țiuia, mulțimea hăcuia aerul isteric, sosea salvarea ca în filme, ÎN ȘAPTE MINUTE, pompierii cu scara rulantă în 15, imbecilul beat era într-o stază greu de descris, ușa lui blindată nu permitea mulțimii linșante să rezolve situația mai repede și mai simplu.
Nu-s multe 2 etaje jumate, da’ jos e beton, un gărduleț de fier ornamental (decapitant) și multe mașini parcate aiurea. Mașina Pompierilor nu avea cum să intre, chiar presupunând că ar fi apărut Piedone să salte cu o mână vreo 4 mașini tâmpite și să fi smuls castanul din alee cu cealaltă mână.
Cu scara mobilă(cărată în spate) a fost mai simplu.
Bună seara, Nea’ Motanu’!, aici intrăm pe muzică, poveste, faruri reflectorizante, jandarmi mușchiuloși alergând în tricouri cu mâneci scurte, pompier maiestuos urcând spre cerul mic de care atârna o tânără în trening rapidist (Hai Rapidul!).
Nu vă mai deranjez și cu secunda în care ea a scâncit că nu mai poate, și-a desprins încet o mână, cine știe câte miliarde de milionimi de microsecunde, nu pot explica deloc cum am ajuns în stradă (nu-mi amintesc), nu pot descrie vocea teribilă a unei ”troiene” care urla să nu mai stăm ca imbecilii, să facem ceva. Chiar eram imbecili, chiar nu aveam ce face.
Vecinulețul de la doi ar fi putut să o gâdile la tălpi dacă ar fi ajuns la ea.
Eu aș fi putut să nu plâng.
Administratorul ar fi putut să nu tremure.
Lumea ar fi putut să nu urle la pompierul care nu avea cum să ajungă mai bine, mai repede, mai direct, la cea care a reușit să se reprindă cu ambele mâini de grilaj.

Tot ce vă pot relata, spre totala mea jenă, ar fi convorbirea telefonică de urgență, la Poliție.
În primele secunde ale știrii de cartier.
Mint. Două minute am încercat să îmi amintesc numărul, formam, ca de obicei, eu tot încercam la NYPD, 911.
Nimeresc cumva 1 1 2.
Sună.
Îmi dreg glasul.
Respir.
Aștept un moment, apoi, superstupid:
- Bună seara!
Aștept răspunsul!
- Bună seara. Spuneți, vă rog.
- Doamnă, cineva…, vă rog frumos să trimiteți pompierii…
Știam că nu trebuie să îi spun adresa, îi apare pe monitor.
- Vă rog…
-Da, s-a raportat, femeia care a căzut de la etajul trei, aruncată de soț…
Doamne, eu știam că atârnă la geam, între timp căzuse??
Telefonul mi-a explodat în tâmplă.
Dar am continuat politicoasă:
- Deci ați trimis echipajele?
- Da.
- Vă mulțumesc mult, bună seara.
Ea:
- O seară plăcută…

Animale urbane, impasibile.
Fata a fost salvată.
Momentul în care a ajuns teafără în brațele pompierului va străluci într-un scenariu.
Să mă treziți în martie.