Prin Regiune, fara calauza

Asadar, iata-ma din nou in atat de draga mea Transnistrie. Sambata ar fi trebuit sa ajung la Chisinau, dar nu stiu cum, tot la Tiraspol am nimerit.

Si, daca tot sunt la Internet, sa povestesc cate ceva. De ajuns pana la Chisinau, am ajuns normal cu autobuzul. Calatoria dureaza toata noaptea si este un cosmar, pentru ca abia apuci sa adormi, ca te trezesc vamesii, sa-ti verifice documentele. Chestia asta asta dureaza cam o ora, in care mai atipesti un pic, pe urma te trezeste cineva, pe urma iar atipesti, iar iti cere altcineva pasaportul, incat ajungi sa te simti ca subiectul unor interogatorii speciale (acest tip de investigatie se practica atunci cand interogat nu este cooperant si anchetatorii nu-l lasa sa dorma, in speranta ca acesta va marturisi totusi ceva). Dupa ce se termina totul, mai dormi un pic si gata. Esti in autogara de la Chisinau. Cu ochii grei de somn si cu toate oasele sfaramate, trebuie sa te dai jos, sa-ti iei bagajele si sa te pornesti unde ai treaba. La ora la care ajunge autobuzul, nici la “viceu” nu e deschis. Deci trebuie sa te tii. Pe drum am avut parte si de ceva emotii. In afara de pasagerii care se vedea ca sunt obisnuiti ai calatoriilor pe ruta Bucuresti - Chisinau, in autobuz s-a mai urcat un nene, care, daca nu ma insel se  numea Robert Mihaiu si care era dealer auto. In mod evident omul avea o alta stare materiala decat noi, ceilalti. Vorbea tot timpul la telefon, pronunta numele unor persoane cunoscute in mediul Busines si ShowBiz din Romania, iar atunci cand vorbea despre masinile pe care le vinde la numea “epave”. Telefonul lui era foarte “smecher”, vorbitor, si il anunta cine-l suna. In mod evident, omul nu era din poveste, nu facea parte din peisaj si ma intrebam de ce merge la Chisinau cu autobuzul. Mi-era teama sa nu intarziem mult la vama din cauza. lui. Asa s-a mai intamplat odata, cand am plecat dela Chisinau cu niste doamne, care vindeau tot felulde lucruri in piata (cu asta se indeletniceau). Femeile acelea aveau niste bagaje uriase, cu care au ocupat practic intreg microbuzul. La vama romaneasca am asteptat o multime de timp pentru ca ele sa fie controlate, pana la urma oricum au fost oprite acolo, iar masina a ajuns in Bucuresti aproape goala, cu trei ore intarziere.

In orice caz, de data asta probleme n-au fost, am trecut linistiti, dar tot tarziu am ajuns. Am schimbat bani la valutistul din gara (stiam cursul, deci n-avea cum sa ma pacaleasca) si am luat marsrutka spre Tiraspol, unde trebuia sa las cererea pentru prelungirea acreditarii. Planuiam sa ma intorc in aceeasi zi la Chisinau.

La granita am avut parte de o surpriza placuta si de una neplacuta. Atunci cand mi-au inregistrat pasaportul, unul dintre graniceri m-a recunoscut. Mi-a spus, pe un ton prietenos ca ma stie, ca sunt jurnalista si ca vin des in Transnistria. Din pacate, eram atat de obosita ca am fost incapabila sa reactionez. Nici “Multumesc” nu i-am spus, dar cel mai rau imi pare ca nu i-am lasat adresele blogurilor mele. La “MIgrationaya Slujba” (adica la Militie) era ca de obicei o coada infernala. Cand mi-a venit randul, am dat formularul de inregistrare, acreditarea si pasaportul si a trebuit sa astept o gramada, pana s-au lamurit sub ce forma trebuie sa ma inregistreze. Oamenii de la coada faceau glume, ziceau ca ma duc la Tiraspol sa-mi cumpar casa si masina, “liba k libovnitu” (sau la iubit), mie-mi venea sa plang si sa mor de rusine, militienii tot dadeau telefoanae si, colac peste pupaza, soferul s-a plictisit sa mai astepte dupa mine si voia sa ma lase acolo. Un militian a iesit si a tipat la el sa stea sa ma astepte. Pana la urma s-au clarificat ce trebuie sa faca, m-au inregistrat si eu m-am urcat in microbuzul ticsit de calatori, carea asteptau sa plece odata de acolo. Iar mi-a venit sa intru in pamant, desi nu eram vinovata cu nimic. La coborare  i-am cerut scuze soferului, dar el s-a uitat la mine cu privirea lui Jack Spintecatorul si nu mi-a raspuns.

In ziua urmatoare, apropo de mersul in Transnisria aveam sa aflu o kestie care m-a facut sa ma tin cu mainle de burta de ras. Colegul acela al meu, care a scris in Ziua reportajul “Tara armelor-rasare” a fost, cica, in Transnistria CU CALAUZA!!!  Asa se lauda chiar el, am inteles. Or din cate stiu eu, si stiu!, ca doar am fost des pe acolo, in Transnistria nu se ajunge cu “calauza”, ci cu un microbuz, care-ti mustra aspru rinichii. In ce-l priveste pe el, poate “calauza” o fi gresit tara si de aceea a ajuns el sa scrie ca se face trafic de arme, intr-un  loc unde nu e deloc vorba de asa ceva. Iar daca a vrut doar senzatii tari, ii recomand ca data viitoare cand mai merge la Tiraspol, sa incerce sa se tarasca pe sub tancul din parc - asta daca nu are fundul prea mare ca sa incapa; ce-i drept tancul e model vechi (T34, daca nu ma insel) si are garda joasa. Eu, de exemplu, n-as incapea. Poate tocmai de asta ma plimb prin regiune fara “calauza” si poate tocmai de aceea ajung uneori sa am prietenii total nercomandate (nerecomandate de cine? - eu singura n-as sti sa raspund), cum ar fi cu niste tipi pe care alti ii considera  ”separatisti”.

Odata ajunsa in Tiraspol, m-am dus la Ministerul Informatiilor, dar acolo nu era nimeni. Am decis sa raman in Transnistria pana luni, sa rezolv cu acreditarea. Ceea ce am si facut. Le-am revazut pe Alena, Nadia si Alisa si am fost inhata si imbratisata cu chiote de Radik si de colegii lui de la Proriv, in plina strada, duminica seara. Cu toate astea, fara Vanya Burgudji, orasul mi s-a parut cumva pustiu, trist. Ivan Gheorghevici iubeste foarte mult Tiraspolul - spune ca este un oras linistit si frumos.

Pentru transnistreni anul acesta sarbatorile n-au fost vesele. In timpul crizei gazului, casele nu au fost incalzite, apa calda nu a fost si oamenii nu au avut barem nici cu ce sa-si fiarba un ceai. Intreprinderile industriale si-au intrerupt activitatea, iar muncitorii au fost trimisi in concediu fara plata.

Am plecat luni dupa-masa din Tiraspol, prin Bender. Un baiat mi-a dus bagajele pana la autogara, pentru ca pur si simplu a vazut ca mi-e greu sa le car. Pe drum, mi-a spus, simplu, ca e moldovean, din Ucraina, dar isi ia pasaport rusesc, pentru ca asa poate calatori mai usor. Are o matusa in Iasi si planuieste sa mearga in vizita la ea. La despartire, drept rasplata, i-am dat mere, din care primisem si eu foarte multe. Mere de Transnistriea. Cred ca asa ceva se poate intampla numai acolo - un strain sa te ajute cu bagajele, pur si simplu pentru ca a vazut ca sunt prea grele si sa capete in schimb cateva mere.

Intotdeauna cand plec din Transnistria am o strangere de inima, pentu ca niciodata nu sunt sigura ca o sa ma mai intorc. Prietenia mea imposibila cu “separatistii” ma apasa, ca o vina care nici a mea, nici a lor nu este. Acum este luni seara, sunt la Chisinau si ma simt singura, cumva straina. Mai departe nu stiu ce va fi.