Duminică nepereche

25 ianuarie. Duminică. Urăsc duminicile. Ba nu, urăsc lunea… şi duminica, pentru că e succedată de luni. Dar azi…azi totul va fi altfel. Va fi o duminică specială. Temele-s făcute de ieri, cu mama m-am certat, semn că nimic nu ma poate indispune mai mult… şi da, sunt invitată la o petrecere. Şi dacă tot mi-am propus să fac tot posibilul pentru ca duminica respectivă să ia un curs diferit, voi fi şi eu diferită. Mai sunt două ore. Stau deja de-o groază de timp in faţa garderobei, încercînd să aleg ceva cît mai potrivit, diferit, special. De obicei îmi ia cîteva zeci de secunde să ma îmbrac, dar azi e totul altfel. Aleg o rochie. Mi s-a zis că mi se potriveşte. Oare? Niciodată nu ştiu cînd e cazul să cred ce mi se spune şi cînd trebuie s-o iau doar ca pe o umplutură a conversaţiei. Deci, îmi muşc buza de jos – e modul în care pun în aplicare fraziologismul „a lua inima în dinţi”, scot atent articolul vestimentar de culoare mov şi îl pun pe mine. Aştept nerăbdătoare verdictul oglinzii. Tace, deci e bine. Rochia nu e nici decoltată, nici scurtă…e doar mulată, deci scoate în evidenţă tot de ce sunt mîndră, sau mai puţin. Cînd am achiziţionat-o, mi-am zis, în gînd, că e un act de vitejie. A văzut rar lumina soarelui, mai des stînd îmbrăţişată cu umerarul. Se plac, am observat din prima clipă, de aceea le-am rezervat un spaţiu aparte, mai întunecos, pentru discreţie şi un strop, sau doi, de romantism. Azi va fi plimbată, azi va merge la un restaurant, azi va face cunoştinţă cu lume nouă. BooZ. E timpul să aleg un alt articol vestimentar, care să completeze imaginea de „altfel”.Ghetele nu candidează la alegeri, nici pantofii sau balerinii, nici cizmuliţele roşii. Şi dacă tot merge vorba că e o zi specială, voi face o săritură în sus, pînă aterizez pe tocurile de 10 cm ale cizmelor. Le am de mult timp. Le-am încălţat doar prin casă, pentru că, de obicei, prefer să fiu cu piciarele pe pămînt. Ufff, privesc domnişoara din oglindă. Parcă-mi place. Trebuie coafată, machiată. De, e o altfel de duminică. Îmi desprind părul, lăsîndu-l să curgă pe spate. Îl pieptăn, şi, muşcîndu-mi din nou buza, includ aparatul care-mi va face părul să curgă în direcţia dorită de mine. 20 min şi e gata, podoaba mea capilară a primit o nouă doză de „fierbinţeală”, care-i va răpi ceva din strălucire. De obicei, încerc să fac asta cît mai rar posibil, doar în cazuri extreme, astfel că în cei 4 ani de cînd am aparatul, acesta s-a contopit cu priza de vre-o şase, şapte ori. Machiajul. Ahhh nooo, aici chiar nu vreau să schimb nimic. Şi totuşi, iau eyeliner-ul în mînă. Conturez atent un ochi. Privesc la propria-mi reflecţie, dau aprobator din cap şi succed la următorul ochi. Urmează „tratamentul” cu rimel. Pleoapele îmi par mai grele, dar azi e diferit. Ultimile detalii: cerceii, inelul şi parfumul nou. Întregul proces îmbrăcat-încălţat-machiat îmi ia cam echivalentul a unei piruete de 540 grade pe faţa zîmbitoare a orologiului. Observ mirarea pe faţa tatălui meu. E chiar atît de evident? Zîmbeşte şi-mi zice că mă duce el pînă la locul cu pricina. Nu pot evita să mă privesc în oglinda retrovizoare.  Ajungem repede. Cobor stîngaci, aterizînd şi mai stîngaci pe tocuri. Încep să mă simt aiurea. Zîmbesc prin prisma durerii ce-mi străpunge glezna. Uitasem de entorsa dureroasă de anul trecut. Tac şi zîmbesc în continuare. Scanez repejor încăperea în încercarea disperată de a găsi un scaun liber. Mă aşez şi încep să regret. Să regret că nu mi-am luat fusta neagră pînă la genunchi şi cămaşa albă. Să regret că nu mi-am luat cizmele roşii, fară toc. Să regret că nu mi-am lăsat părul aşa ondulat cum e de la natură. Brusc, privirea-mi s-a îndreptat spre intrare, unde şi-a făcut apariţia o domnişoară. Tocuri, haine mulate, machiaj strident şi atîta încredere în sine. Am respirat trist şi am invidiat-o pentru nonşalaţa ei. Eu mă simţeam ca „Cenuşăreasa”…fata care se preface a fi ceea ce nu e defapt. Am dansat, am zîmbit, am cochetat. Pentru  şapte ore m-am simţit în pielea unei fete…hmmm…nici nu găsesc cuvîntul potrivit. M-am simţit altfel. Da, au fost mai multe complimente decît de obicei, însă nu la adresa mea, ci la adresa imaginii acelei fete pe care am încercat disperat s-o imit. Ajunsă acasă, am coborît de pe cei 10 cm, am dezbrăcat rochia mov, lansînd-o direct în braţele umerarului gelos, pentru a depozita „pereachea” la locşorul întunecat,am îmbrăcat blugii preferaţi şi maioul cu căpşuni, mi-am prins părul neglijent în coc, m-am demachiat. Cu 10 cm mai joasă, mai palidă, ciufulită, dar asta sunt eu. Intrînd în odaia mea, am inclus radioul. Culmea, nu ştiu la ce post, nu ştiu cine, zicea că conform unui studiu recent, s-a demonstrat că femeile machiate sunt mai sigure, mai vesele, mai comunicative. Am zîmbit, pentru că ma simt perfect aşa cum m-a lăsat mama-natură, fără pic de intervenţie cosmetologică. Am avut nevoie de o singură încercare pentru a fortifica percepţia conform căreaia cel mai bine e să fii tu insă(u)ţi. Concluzia : prefer să privesc , să admir fetele care au curajul să se îmbrace zilnic aşa. Eu voi opta pentru versiunea : mai răruţ şi mai drăguţ !

(rog să nu fiu criticată dur pentru acest articol…)