Este procrearea un semn al normalităţii?
Una din acuzaţiile frecvente aduse homosexualilor este că nu-şi aduc şi ei aportul la reproducerea speciei, că nu sunt reproductivi. Procrearea în acest caz e considerată unica raţiune de a fi a omului, funcţia principală cu care a fost investit de natură.
Totuşi, cum rămâne cu cuplurile heterosexuale sterile? Le considerăm şi pe ele ca fiind împotriva naturii, perverse? Sau pe heterosexualii care decid să rămână toată viaţa celibatari, neavând nici cea mai mică dorinţă de a se reproduce, ideea de procreare provocându-le o adevărată repulsie.
De ce adică ne-am atribui dreptul de a judeca, de a face judecăţi de valoare vizavi de semenii noştri pornind de la dihotomia “reproductiv/non-reproductiv”? Cu atât mai mult că omul este limitat prin definiţie şi nu poate pretinde că ar cunoaşte toate scopurile Naturii. Probabil, şi nereproducerea este investită cu vreo funcţie care ne scapă, cel puţin la moment sau poate în vecii vecilor.
Sunt oare morali acei oameni (un număr foarte mare, de altfel), care s-au căsătorit pentru că aşa trebuie, au făcut o droaie de copii pe care ulterior i-au abandonat, deoarece alcoolul le-a fost mult mai drag? Sau părinţii care şi-au nenorocit urmaşii obligându-i să fie ca toată lumea, deşi aceştia nu aveau nimic în comun cu ideea de “normalitate”, aşa cum este ea înţeleasă într-un anumit segment temporal? Procrearea în aceste condiţii nu este oare josnică şi amorală?
Sursa
2009-01-26 13:44:19