In cautarea parintilor…

Chiar astazi, Smaranda Cazan-Livescu, prietena mea din Atlanta, SUA, cu care am activat in cadrul Consiliului Mondial Roman si am fondat Uniunea femeilor Romane (UNIFERO), mi-a resolicitat un articol scris de mine, la rugamintea ei, pentru o carte. I-a intervenit o problema cu laptopul si spune ca nu poate recupera nici laptopul, nici articolul. Am gasit acest articol, ma bucur ca Smaranda mi-a amintit de el si il postez pe blog. In curind voi posta si fotografia mamei, a tatalui, a bunicilor…

Probabil ca nu este intimplator sa postez acest articol astazi, cind este ziua trecerii in nefiinta a poetului nostru national contemporan roman Grigore Vieru, care a avut tema mamei ca cea mai prezenta in creatia sa…

Pasarea

Cand s-a intors

La puii ei cu hrana

Gasise cuibul gol

Si amutit

I-a cautat

Pana-i albise pana

Pan’ cand in cioc

Saminta a-ncoltit

(Grigore Vieru)

Ma gindeam de mai multa vreme sa scriu un articol despre mama mea. Pentru aceasta, insa, credeam eu, e nevoie de doua conditii – sa ajung in viata la capitolul Memorii si sa pot scrie linistit sufleteste, controlindu-mi sentimentele, pentru ca, de fiece data cind ma gindesc la ea, trebuie sa-mi reprim lacrimile.

Exista ideea ca trebuie sa fie cineva mare erou ca sa il poti evoca. Cred ca in Basarabia sint putini cei care sa nu poata fi evocati ca eroi, exceptind leprele comuniste si vinzatorii de semeni.

Mamea mea, Agafia Bordeniuc, a fost invatatoare, intre 1940 si 1974, adica timp de 34 de ani. Dupa ce a invatat in Alunisul de bastina, apoi la Balti, a mers la Iasi. Imi povestea ca bunicii mergeau cu caruta trasa de cai la Iasi sa duca banii pentru invatatura. Acolo invata si sora mamei, la medicina. A invatat bine si a ramas cu amintiri pe toata viata. Eu as fi dat orice ca ea sa-si revada locurile pe unde a calcat in adolescenta si tinerete, deoarece a revenit in Basarabia in 1940, la virsta de 19 ani, si nu s-a mai intimplat sa treaca Prutul. La granita i s-a luat un toc frumos si niste pantofii scumpi, iar sora mamei, Dina, a cunoscut un intreg calvar prin „filtrele” sovietice pina a ajuns la bastina.

Mama imi povestea din copilaria ei cum invatau si aveau grija de gospodarie, avind si oite, si cai, si iaz, si mult pamint. Mai tirziu, prin 2002, eu am cumparat ceva din terenurile avute de mama pe dealurile Alunisului, deoarece, la impartire pe parcele si cote (in loc pamintul sa fie retrocedat detinatorilor si mostenitorilor), s-a intimplat ca cei 8 ari de pamint, reveniti verisoarelor mele de la Alunis, Riscani, sa fie pe exact locul ce apartinuse bunicilor, adica si mamei mele. I-am cumparat de la verisoara, ca sa nu-i vinda altora, fiind nevoita sa plece cu sotul si patru copii in Ucraina, ca si pe ceilalti 22 de ari din sat, unde a fost casa parinteasca a mamei.

Revenita in Basarabia, mama a lucrat in citeva sate, plingindu-mi-se de tot felul de abuzuri din partea functionarilor si administratorilor de scoli. S-a stabilit, dupa putin timp, in comuna Grinauti, linga Pelinia, unde s-a casatorit cu tatal meu, Victor Vangheli, invatator si el. Mai e de remarcat ca bunicul meu matern Petru Bordeniuc, din Alunis, a devenit si el invatator la 50 de ani, dupa ce isi mai aranjase cumva copiii, iar sovieticii ii luase averile. Celalalt bunic, patern, Gheorghe, un mare agricultor, a fost mobilizat de sovietici la 16 aprilie 1945, neavind impliniti cu doar putin cei 50 de ani, dupa care se spune ca nu mai mobilizau, dar l-au terminat la scurt timp kaghebistii, fiind turnat chiar de sateni ca avea Biblia subsuoara si spunea „ne-a mobilizat Antihristul”. Bunica mea paterna, Elisaveta, a murit la 86 de ani, asteptindu-l toata viata pe sotul ei, despre care nimeni nu a mai stiut nimic. Bunica materna, Catinca, a fost o femeie exceptionala, vraciuia si gilcile la copii, dar nu stia sa citeasca, spre deosebire de bunicul Petru, invatator. Dar stia sa danseze, spre deosebire de acesta.

Bunica mea paterna a suferit, alaturi de mama mea, a doua tragedie – tatal meu a fost ucis la numai 24 de ani, din invidia de a fi acceptat sa conduca el scoala, dupa ce mai multi ani a fost mama directoare, dar renuntase pentru ca astepta nasterea mea, avind-o deja pe sora Silvia. A fost o tragedie extraordinara in sumbrul an 1953, dupa moartea lui Stalin, cind au fost amnistiati mai multi fosti recidivisti, racolati si pentru a-l omori pe tata. In actul rusesc de deces scria „polnoe otdelenie golovi ot tuloviscia”, iar in cel moldovenesc, obtinut ca si duplicat mai tirziu, – „decapitare”.

Mama a ramas astfel, fara tata, adica fara sotul cu care invatau la Institutul „invatatoresc” (pedagogic) din Balti. Mama nu a mai continuat, a fost toata viata cu „studii superioare incomplete”, a predat 34 de ani elevilor pina in clasa a opta limba romana (i se zicea „moldoveneasca” atunci) si franceza, pe care o stia foarte bine de la Iasi. S-au facut mai multe incercari sa o scoata pe mama din invatamint pentru ca spunea „popor”, si nu „norod”, ca avea icoana in casa, a avut si atac de cord, dar a rezistat, fiind aparata si de unii fosti colegi de-ai tatei. Mama m-a invatat si pe mine, eu eram eminenta si medaliata la invatatura, dar a fost cu mineextrem de severa. A fost supercorecta in viata, nu s-a recasatorit, mai multi care au cunoscut-o o numeau „sfinta”.

Am avut rude in Romania, sora bunicii paterne, unchiul Anton cu tanti Claudia, care veneau sistematic la Grinauti la rude, treceau si pe la bunica Elisaveta, care a fost toata viata cu noi. Ei ne aduceau discuri romanesti, asa am ascultat-o pe Maria Ciobanu, pe alti cintareti romani, ca si Balada lui Ciprian Porumbescu, pe care a ajuns sa o cinte si fiica mea, Beatriz, violonista. Poate ca acest fapt m-a facut sa o dau pe Betty la o scoala de muzica si sa indrageasca vioara, ca si noi.

Apoi mama a cunoscut drama surorii mele abandonate de sot cu trei copii, pe care nu i-am abandonat, insa, sotul meu, Sergiu, si cu mine. Dar Victoras, copilul cel mic al surorii, a murit in miinile mele, iar peste un an a plecat si mama, in 1987, din vina medicilor, care nu i-au administrat la timp heparina. Medicul curant al mamei este astazi consilier municipal din partea unui partid liberal. Ma uit cu lacrimi in ochi la el… Cind acest medic mi-a spus, am gasit imediat pe la cunostinte (ca asa era pe atunci) medicamentul, insa era deja prea tirziu. Deci, tot ucisa a fost. De medicina sovietica. A fost ucis tata, s-a prapadit si mama. Eu aveam 33 de ani. Mama vroa foarte mult sa mai traiasca, isi iubea pina la lacrimi, ca orice bunica, nepotii. A reyistat in timpul operatiei, cu inima, dupa un consiliu al medicilor, dar neglijenta si indiferenta au omorit-o.

Mama a mai vrut sa lucreze cind a ajuns la pensie, dar a fost rugata sa cedeze locul altcuiva, fiind apoi resolicitata la scoala, dar nu a mai mers. A cunoscut si abuzurile gen un director ce dadea personal salariile, oprindu-si din fiecare cite o suma frumusica, „promitind sa o restituie mai tirziu”, ceea ce nu se mai intimpla. M

ama s-a temut sa se plinga si altora, insa, spre sfirsitul vietii, acel director a orbit.

O rana in suflet, cu care mama a plecat in mormint a fost fratele cel mare, Vasile, ofiter roman, prapadit pe la cotul Donului. L-au asteptat bunicii, fratii si surorile toata viata. Ca peste 50 si ceva de ani sa revina chiar ea, Liza, o femeie extrem de frumoasa, fiica unui preot de la Balti, pe pamintul unde s-a nascut Vasile, sotul ei drag, caci nici ea nu s-a mai recasatorit. Ea locuia la Iasi si a avut in gazda doi tineri de la Alunis, care au adus-o intr-o vara si pe ea in sat. Eu am fost cu sotul la ea si am stat de vorba. Ea a ajuns, totusi, la Cotul Donului si a gasit scris numele lui printre cei cazuti. Nimic nu e intimplator in lumea asta!

Mama nu a apucat la viata ei conditii bune de viata, caci pe linia tatalui rudele, nasii mamei au fost deportati.

Nu si bunica, pentru ca era deja vaduva. Cind m-am casatorit, Sergiu i-a devenit mamei fecior. L-a iubit enorm, ca si pe fiica mea, Betty, careia ii spunea Beticuta, iar ei i-au purtat un respect nemarginit. Si Sergiu stia ce e greul – cind i-a murit tatal, el, fiul cel mai mare, elev in clasa a sasea, avea in urma sa cinci frati si surori, ultima in burta mamei.

Mama a fost rezistenta. Pe acele timpuri, dupa ocupatia din 1940, a fost o invatatoare-model, vorbea liber, fara fituica, de la tribuna sedintelor raionale ale cadrelor pedagofice, s-a ales cu multa recunostinta din partea fostilor elevi. Asa si nu a mai invatat bine rusa, pe care o vorbea mai greu.

Facea totul pe linga casa, pentru ca nu am avut mina de barbat la gospodarie. A trecut si caruta peste piciorul ei, cind aducea hlujdanii de la deal, rezolva o gramada de probleme barbatesti, fapt mostenit intru totul de mine. De fapt, viata noastra - a mea, a surorii, a mamei si a bunicii - a fost plina de absenta tatalui nostru. Cintecul lui Pavel Stratan „Visul” este cel mai dureros pentru mine…

Mama matat literele latine, imi arata pe ascuns niste revistute romanesti pentru copii, ma ajuta la franceza. Tocmai de aceea, impreuna cu foarte bine cunoscutul publicist si lingvist Vlad Pohila, cind am editat - cu doua zile apa

rind inainte de adoptarea in R.Moldova a grafiei latine in 1989 si de conferirea statutului de limba de stat – brosura „Sa citim, sa scriem cu litere latine”, am dedicat-o mamelor noastre. Mama nu a apucat bucuria sa ne vada la apartament, caci am adus-o pe ea si pe sora cu cei trei copii abandonati la Chisinau si am intors zece ani o datorie imensa pentru o casuta unde ne-am gavozdit 8 suflete, cumparata la Chisinau. Mama nu a apucat sa ne vada, pe mine si pe Sergiu, doctori in stiinta. Ea a murit pe 22 martie si am inmormint-o in exact ziua cind Sergiu trebuia sa-si sustina teza. Am sustinut ambii tezele in toamna. Sergiu – in literatura spaniola a sec.XIX, iar eu in istoria limbii, sec.XVII.

Am un gol imens si de neacoperit in suflet – de aceea e pentru prima oara cind am reusit sa scriu despre mama – pentru ca EA, care m-a facut romanca, cea care cinta „Seara pe deal” de Eminescu, „Pe linga plopii fara

sot” si pentru care limba, literatura romana, Romania, istoria noastra erau valori de capatii, nu a apucat cu doar doi ani alte vremuri in Basarabia, cind s-a adoptat grafia latina si limba noastra drept limba de stat. Iar cind am trecut in 1987, pentru prima oara, frontiera mergind cu trenul spre Iasi, am plins in hohote de emotii nestapinite, pentru ca am ajuns la aceasta clipa nemaicrezuta in viata noastra si pentru ca nu a putut sa retraiasca si mama mea clipa de revenire in Romania.

Multe as mai fi putut spune despre mama, despre ce mi-a spus si ce nu mi-a spus in viata noastra, pentru ca parintii nostri au avut mereu in oasele lor bagata frica si ea se temea sa-mi spuna chiar si ce s-a intimplat cu tata. Acum, dupa moartea ei, eu am adunat multe informatii, fiind obsedata de gindul de a scrie o carte – „In cautarea parintilor”.

Vitalia Vangheli-Pavlicenco

mama Agafia