De ce balcanicii nu au simţul ridicolului

Nu oare pentru că scriitorii, criticii de artă, profesorii etc. promovează în mass-media, în şcoli vorbirea frumoasă - un limbaj afectat, fals, înzorzonat până la refuz cu metafore şi epitete caraghioase, din care gândirea critică este concediată? În bisericile ortodoxe, această limbă e la ea acasă, însoţită de ritualurile teatralizate, care îi încântă peste măsură pe enoriaşi. Întrebându-i pe mulţi din ei ce-au auzit la serviciul divin (slujbă), aceştia declară deseori că nu au înţeles nimic, dar că a fost foarte frumos, mai ales le-a plăcut cum a cântat popa. Acelaşi lucru se întâmplă şi în şcoli, la orele de literatură, când atât copiii, cât şi profesorii vorbesc mult şi “frumos”, fără să înţeleagă ei înşişi ce spun. Dar ar fi un sacrilegiu. În lumea frumosului, raţiunea nu are ce căuta. Cu cât limbajul, chiar şi cel critic, e mai liric, cu atât e mai convingător. Nu e surprinzător, deci, că majoritatea oamenilor confundă arta cu vorbirea frumoasă, cu intonaţia şi gesticulaţia teatrală.

Iar decesul unor personalităţi este momentul ideal pentru amatorii de discursuri frumoase să-şi pună în evidenţă elocinţa. Necroloage imposibile, jenante ce mă fac să-i compătimesc pe decedaţi, care, din păcate, au contribuit şi ei din plin la ridiculizarea lor postmortem.