tv religios

Creştinul ortodox în lumea televizorului şi a internetului

Editura Panaghia, 112 p.

Despre creştinismul ortodox se spune că este mai puţin updated la zi decât catolicismul. Aggiornamento-ul teoretizat la Conciliul Vatican II nu-şi are un analog (Spre bine? Spre rău?) în lumea ortodoxă. Ortodoxia şi-a creat imaginea unui bloc greoi, arhaic şi oarecum străin de problemele actuale ale societăţii – o corabie neîndemânatică, care se mişcă pe un traseu indefinit. Cărţulia asta a picat deci, foarte bine. Pe lângă faptul că e o abordare inedită a problemei televiziunii prin lentilele sutanelor (nu prea ies cu idei pe sticlă, la sticlă sau după sticlă prelaţii noşti, ei preferă PR în locul dialogului, cordonul de poliţişti în locul studioului), cartea în cauză este preţioasă şi din motivul că adună, pe un petec de hârtie, toată gândirea religioasă a televiziunii şi a fenomenului mass-media (la temă, am prins crâmpeie din conferinţele lui Savatie Baştovoi şi Dan Puric).

...Este o lucrare pesimistă, precum sunt majoritatea cărţilor de acest gen – cu perspectiva paharului pe jumătate gol (un punct de vedere găsit şi în multiple abordări laice ale televiziunii precum „Homo Videns” a lui Giovanni Sartori sau „Televiziunea” lui Pierre Bourdieu). Televizorul este invocat rând pe rând ca „mijloc de propagare a lucrărilor diavoleşti în lume” (p.3), „idol” (p.3), „teledemonizator” (p.56) – cam sumbru. TV stimulează poftele trupeşti, patimile păcătoase, subminează voinţa, strică copiii, manipulează, colorează adevărul (în „Flatland” există o întreagă parabolă a „vopsirii” adevărului, pentru a-l disimula), creează dependenţă, propovăduieşte făţărnicia, face propagandă sectelor şi „religiilor false”. În sprijinul afirmaţiilor sunt citaţi de-a valma sociologi, psihologi şi sondaje de opinie (este punctul forte, dar şi punctul slab al lucrării, citarea se face după ureche, fără specificarea sursei, oricum lucrarea este una care se adresează creştinului de rând, nu mediului ştiinţific, pentru care această latură a televiziunii este demult cunoscută).

Până aici aproape nimic nou. Creştinii ortodocşi nu sunt primii care critică televiziunea din acest unghi al socialului – este o banalitate brutală să enumeri legiunile de nume ale celor care au avertizat omenirea despre răul televiziunii şi al mass-media în general...

O replică, însă, expulzează „Creştinul ortodox în lumea televizorului şi a internetului” din trivial: ”Toată strădania diavolului este să despartă sufletul nostru de dragostea lui Dumnezeu şi să-l lege de orice altceva, în afara lui Dumnezeu.” (p.12)

Televiziunea, altfel spus, în formele sale patologice, creează baraje în comunicaţia naturală om-cosmos, om-divinitate, om-alte lumi (am putea să ne îndoim asupra faptului că oamenii dinaintea televizorului aveau o comunicare stabilă şi directă cu invizibilul, inclusiv Dumnezeu!). În fapt, este o interpretare prea simplistă care nu ţine cont de un factor esenţial: TIMPUL!

Televiziunea poartă viciul de a sustrage omul din timpul sacru, de a-l fura din ecclesia şi a-l arunca în derizoriul cotidianului proxim, al materialului demonic; televiziunea astupă găurile spre spaţiul sacru, umanizând timpul, spaţiul pe Dumnezeu. Problema noastră, a tele-oamenilor, este că ni se sustrage posibilitatea îndumnezeirii, a accesului la divinitate. Comunicarea noastră este de fapt un sistem autist: în loc de Dumnezeu avem televizorul, în loc de oameni avem la fel televizorul, Tv ni se oferă şi în schimbul personalităţii noastre (sunt sigur că miza cea mare a criticii trebuia aruncată aici, în elucidarea, demascarea şi combaterea fenomenului de distrugere, de către televiziune a liantului social, a legăturilor sociale, de perturbare a socializării şi educaţiei).

Rămas singur, faţă în faţă cu televizorul, omul îşi pierde vigilenţa necesară salvării sufletului, cedează Răului (indiferent de conţinutul care stă în acest concept): ecranul izolează creştinul de comunitatea spirituală, apoi, prin intermediul mecanismului propriu specific – imaginea, care este şi cel mai eficient mijloc de cunoaştere ( a se vedea Robert Muchembled, „O istorie a diavolului”, capitolul despre simţuri şi despre rolul lor în cunoaşterea etică) , cel mai ieftin şi mai profund, substituie divinitatea prin teleidoli, rugăciunea prin ritualuri păcătoase (loterii, campionate mondiale, ştiri violente, telenovele: „Având sufletul murdărit de astfel de imagini, telespectatorul va păcătui la început cu gândul, apoi cu imaginaţia, apoi cu cuvântul şi în final cu fapta.” (p.48)