Aseară, la orele 20:00, s-au împlinit două luni, mai exact 61 de zile şi nopţi, de când fiii mei, Roman şi Adrian, nu mai sunt în libertate.

Ridicaţi abuziv din stradă, au fost duşi la sectorul de poliţie, unde, peste opt ore, demonstrativ, în ochii mei, le-au fost puse cătuşele pe mâini, au fost izbiţi într-o dubiţă cu gratii, după care au fost duşi la Izolatorul de Detenţie Preventivă. În acelaşi timp, o căzătură umană, care ne-a interzis să le dăm mâncare şi haine calde, el şi şef al secţiei de anchetă la sectorul de poliţie Râşcani, pe nume Constantin Cojocaru, raporta triumfător conducătorului acelei operaţiuni, altei căzături umane, pe nume Valentin Zubic, că misiunea a fost îndeplinită.

Din acel moment, doar într-o clipă, totul s-a răsturnat cu picoarele în sus, iar eu, mi-am dat seama că a trebuit să trăiesc 47 de ani în ţara asta, ca să vină o zi în care să constat că eu nu sunt de aici, că sunt un străin, rătăcit într-o lume pe care, din naivitate, am considerat-o mediu vital.

Pentru prima dată, mi-am dat seama că în ţara pilelor, a faptelor „măreţe”, „nobile” şi „utile” şăvârşite la mica înţelegere, în ţara „drugilor” plasaţi strategic, în ţara prieteniilor de sârbe şi pahar, eu sunt un intrus bun de luat în derâdere pentru încăpăţinarea cu care mă fac a nu înţelege că printre poliţişti şi procurori tot sunt „păţani de-a noştri” cu care te poţi înţelege „omineşti”.

„Di şi îl ataşi tu pe „tata”? Cui îi trebui atâta zarvă, Mocanu, când poţ sî apleşi puţîn capu şî sî dai un ban la paţani? Şî poliţiştii îs „oamini” şî li trebui sî mînînşi şeva şî tu îţ scoţ odraslili băsma curatî. La urma urmii,  tătî lumea faşi aşa. Tu şi eşti cu stea în frunti? Sau copchiii tăi îs sfinţ?”

Recunosc, spre ruşinea mea, că în primele zile, în special atunci când fiii mei erau în detenţie la izolator, am avut tentaţia să devin om „normal”, recunosc că au fost momente când am regretat că nu am nici un „drug” printre poliţişti sau procurori. Recunosc că am avut atacuri de panică atunci când telefonul meu a încetat să mai sune. Credeam că-i defect. Iar când am sunat eu şi nu mi-au răspuns atâtea alte telefoane, am înţeles că aparatele şi operatorul de telefonie mobilă nu au nimic cu situaţia stupidă în care m-am pomenit: o linişte mormântală ca într-un cimitir unde poţi citi pe „pietre funerare” nume apropiate sufletului tău până ieri, de presupuşi prieteni sau rude, dar care au plecat astăzi pentru todeauna din viaţa ta fără loc de „Bună Ziua”.

Şi iarăşi, îţi dau târcoale gânduri laşe despre „normalitate”, despre liniştea interioară pe care ai avut-o trăind iluzia faptului că nu eşti singur pe lumea asta, despre faptul că nu se merita să „asasinezi” atâta „lume bună” care îţi crea pînă nu demult, cel puţin, confortul unor sărbători parfumate cu urări „sincere” de sănătate şi belşug.

Slavă Domnului, m-a părăsit ispita unei capitulări laşe în faţa unor „realităţi obiective”. M-a ajutat o „difunctă” rudă prin alianţă, care are o ocupaţie aproape „nobilă” pentru târgul nostru întors de la „ţâţa” civilizaţiei europene. Are, ziceam, îndeletnicirea „nobilă” de a lustrui imagini de golani împroprietăriţi şi politizaţi peste nopte, în plus, pentru onorarii suplimentare, mai gâdilă până la extaz orgoliile „aristocrate” ale acestora pe paginile unei reviste elitiste. Ea a stăruit să-mi explice de ce eu nu mai sunt persoană influientă în Republica Moldova. Astfel, am aflat că incapacitatea mea de a aranja eliberarea fiilor mei mă plasează implacabil în rândul unor marginali rataţi, care nu mai au nici o şansă se se înfrupte din fructul oprit al vieţii de succes al saloanelor mondene din Chişinău.

NU VĂ ÎNCHIPUIŢI CÂTĂ FORŢĂ DE REZISTENŢĂ ÎMI DAU MIE ASEMENEA DESTINUIRI SINCERE !

La ora actuală, peste două luni de la izolarea de societate a lui Adrian şi Roman, organele de anchetă menţin mandatele de arest pe numele lor; Procuratura refuză să le înainteze învinuirea pentru a fi judecaţi; procurorul Angela Pleşca păzeşte cu sfinţenie nişte date confidenţiale despre implicarea fiilor mei şi în alte fapte prejudiciabile decât cele pentru care au fost arestaţi; presupusa victimă, în aşteptarea satifacţiei justiţiare, îşi bâjbîe nedumerit organele interne despre care presa a scris că nu le mai are; ”manufactura” de profeţii juridice a lui Vlad Filat, cunoscută publicului larg cu numele de Nagacevski, a luat apă în gură pentru că nu înţelege ce legătură vede Ambasada României între Pactul Ribetrop-Molotov şi un caz banal de bătaie într-o discotecă, iar dacă nu vede nici o legătură între aceste evenimente, de ce aceasta nu-i urmează sfatul „genial”  fătat public de el cu această ocazie, de a-i preda pe fraţii Mocanu unei justiţii cvaziinexistente moldoveneşti; presa, după cum este şi firesc, nu mai plictiseşte opinia publică cu un subiect expirat; Voronin îşi savurează, ultimile clipe de „atotputernicie” şi în acestă stare de euforie nici nu-i trece prin gând că tot mai bine ar fi să aprindă, din când în când, câte o lumnare de sufletul lui Miloşevici.
Noi, atîta timp cît luptăm, ne rugăm la Dumnezeu să-i ierte El pe toţi îştea pînă vom putea să ne regăsim şi noi l-a libertate şi să ne adunăm forţele ca să-i putem ierta şi noi.
Cu multă dragoste, pentru bunii noştri prieteni, care au „supraveţuit” în inimile noastre, dar şi pentru multă altă lume, care manifestă omenească înţelegere,
Sergiu Mocanu