Sergiu Mocanu

Nenea Mișa l-a adus sub cojoc în casa noastră la începutul lui martie, pe vreme de Baba Dochia, după ce maică-sa murise în timpul nașterii. Eu l-am îndrăgit atât de mult, încât mai bine de jumătate de an, noi doi am fost de nedespărțit. I-am dat numele Andrieș, iar el a răspuns zglobiu și cu multă afecțiune la toate apelurile mele. A fost coechipierul meu peste tot, am alergat pe șes, ne-am urcat în podiș și ne-am tăvălit pe iarba grasă din Suhat, până într-o zi de toamnă… pe la începutul lui octombrie, de vara Sfinților Apostoli, când m-am întors de la școală, iar el nu m-a întâmpinat, ca de obicei, la poartă. Am încremenit! Pe gard era întinsă, blănița albă și cârlionțată a lui Andrieș.

Nu știu cum am aruncat ghiozdanul și cum am alergat în bucătăria de vară. Acolo, la masă, cei mai buni oameni de pe pământ, autoritățile mele morale supreme și îngerii mei păzitori, părinții mei – mămica și tăticu, împreună cu nenea Mișa, se înfruptau la masă cu friptură de miel. Cu pumnii încleștați și cu șiroaie de lacrimi pe obraji am țipat! Nuuu, nu am țipat…, am urlat! Am erupt un răcnet infernal: C a n i b a l i l o r! Și, în aceeași clipă, m-am prăbușit la podea în hohote de plâns.

„Canibalii”, doi dintre ei, că nenea Mișa, fire patriarhală de la țară chemat să taie un cârlan, nu a înțeles nimc din ce se întâmpla în acel moment, „canibalii”, doi dintre ei, așa cum ziceam, „scumpii mei canibali”, s-au prăbușit și ei în disperare asupra mea încercând să mă consoleze cumva. Grea și anevoioasă a fost cale spre împăcare. Nu știu ce s-a întâmplat cu „rămășițele pământești” ale prietenului meu, poate maică-mea i-a dat carnea de miel rămasă lui nenea Mișa, poate a „înmormântat-o”, în orice caz, în casa noastră nu a mai pus nimeni gura pe vreo bucățică din Andrieș. Și eu? Eu mi-am oblojit în timp rana infantilității mele cu alte ocupații și cu alte lecturi decât zburdatul și poveștile unei copilării fără griji, iar cea mai importantă lecție pe care am însușit-o atunci a fost să nu-mi mai fac prieteni „comestibili”.

Cel puțin așa am crezut eu o lungă perioadă de timp, altfel zis, am trăit cu iluzia că am învățat o lecție pentru totdeauna, ca peste ani să realizez că blestemul canibalismului cela m-a urmărit toată viața. La un moment dat, m-am dumirit că unul câte unul, au dispărut undeva aproape toți prietenii mei. I-au mâncat probabil canibalii invizibili pentru ochiul meu: Invidia, Ifosul, Ranchiuna, Dușmănia purtată în taină. Poate că pe vreo unul dintre ei l-a mâncat, nu cineva din dușmanii ăștia, ci, așa ca altă dată pe Andrieș, una din „rudele mele intime” – Introversiunea mea funciară, dar nici de asta nu sunt sigur, nu am simțit!

Societatea moldovenească a fost puternic zguduită de destăinuirea Președintelui Parlamentului, Igor Grosu, care a afirmat de la tribuna Sărbătorii Vinului că s-a născut în vie (la Andrușu de Sus, raionul Cahul, adăugăm noi).

Întrebarea firească a oamenilor teferi la minte este: Ce căuta o femeie gravidă în a șaptea lună, într-o zi de joi, 30 noiembrie 1972, într-o plantație de vie?!

Cercetările meteorologice arată că acea zi a fost cu ninsori abundente, ger și viscol puternic. Paraschița Tăvăluș, moașă comunală cu o vechime în meserie de peste 50 de ani, din satul vecin, Baurci-Moldoveni, a declarat pentru reporterul APP News că își amintește ziua aia când a ajuns cu greu prin troiene la Andrușu și că ține bine minte că i-o legat buricul lui Igoraș la gura cuptiorului. Bănuiala mătușei Paraschița este că a putut să-i lege greșit cordonul ombilical, că a mai pățit cu alți doi nou-născuți să le lege greșit nodul și omuleții ceia sunt la fel de prostănaci ca și ăsta.

APP News s-a adresat și unui psiholog ca să explice fenomenul. Sub acoperirea anonimatului, specialistul în materie a relatat că potrivit unui studiu făcut pe parcursul a trei decenii, parveniții politici în Republica Moldova se confruntă cu tulburări de personalitate în formă agravantă. Că pacientul respectiv se va naște la Ziua Levănțicăi – într-un lan de lavandă, de ziua Bostaniadei Natei Albot – printre bostani, iar de Ziua Iei – se va naște în cămașă națională. Nu se va naște, de ziua Maiei Sandu, în treuca porcilor din ferma de porcine, unde a fost șef parintele Președintei, ci, obligatoriu, va dori să se fi născut chiar în aceiași albie unde a fost scăldată Regina căpătuiților vremurilor bune.

Agenția Parodii Politice (APP News) a intrat în posesia unor detalii importante privind arhivele vetting și necesitatea distrugerii lor imediate.

Academia de Nauci (românește – Acedemia de Ștință) a Republici Moldova în numele savantului cu renume mondial, alchimistului politic Gheorghe Duca, a descoperit că substanța materialelor elaborate de Comisia în chestiune reprezintă un izotop radioactiv al prostiei omenești. Deși masa critică a radio-izotopului este destul de mare, stupiditățile din documentele acumulate sunt atât de multe, încât probabilitatea declanșării unei reacții în lanț este foarte mare.

În vederea prevenirii unei catastrofe social-nucleare, manifestând grijă pentru sănătatea mentalității colective și cu riscul unei lovituri de imagine fără precedent, Parlamentul Republicii Moldova, sub înaltul patronaj al Doamnei președintă Maia Sandu, a decis, în taină, distrugerea bombei.

În acest scop, a fost mobilizată Armata Națională. Arhiva, toată, va fi transportată la Poligonul de la Bulboaca în containere sigilate și va fi supusă arderii. Procedura se va desfășura într-o zi fără vânt, iar cenușa va fi îngropată într-un loc ce va constitui secret de stat în sarcofag ermetic.

Până aici toate mai mult sau mai puțin bune, dar este și o noutate proastă: persoanele care au inventat vettingul, care l-au efectuat și promovat, au fost iradiate puternic cu doze mari de prostie. Acum problema nu este în faptul că respectivii indivizi nu ar fi fost proști până la evenimentul radiologic cu pricina, ci că au devenit, la rândul lor, surse de radiere comunitară a unei forme de cretinism extrem de periculoase.

Mai mulți cârcotași din partea locului au luat în derâdere anunțul Ministrului Economiei, Aliba, despre atragerea unei investiții de peste un milion de euro în domeniul boielilor. Ceea ce nu știu răuvoitorii actualei guvernări este faptul că investiția este strategică și, în fapt, reprezintă doar vârful iceberg-ului unei afaceri fără precedent pentru cauza moldovenilor „de a trăi ghine na șaru”. Doar în căteva zile, la stația Ghizdita din raionul Drochia, vor sosi pe trotinete doi mari investitori cu utilajul necesar în ruczacuri. Cei 8 locuitori (5 bărbați și 3 femei) ai satului, cu aceiași denumire, vor fi angajații întreprinderii. De la toate abatoarele de porcine, dar și din gospodăriile țărănești, vor fi colectate bășici de porc și vor fi transportate la Ghizdita. Bărbații le vor umfla, iar femeile le vor boi cu pigment galben dobândit pe cale naturală (tehnologia este secret intim și comercial). Bășicile de porc vor fi date pe vânt spre Europa. Pe bășici va fi scris contul trezoreriei de stat: „Help us!” și „Made in (offf…, am Ghizdit-o!) Moldova”.

Stoianoglo ar fi recidivat din nou cu „Privet, Slava!” la o întâlnire electorală. De această dată, crima pare a fi mai gravă – el a provocat o mulțime de oameni să-i fie complici. Adresându-se unei săli de câteva sute de oameni, Stoianoglo a strigat provocator: „Privet!”, iar sala a reacționat instantaneu cu „Slava Ucrainei!”. Despre asta a comunicat Ziarul „Pravda Oamenilor Buni”, menționând că deputatul PAS, Lilian Carp, a făcut deja un denunț adresat procurorului Furtună cu cerința ca Stoianaglo să fie arestat imediat, pentru a nu admite transformarea unui salut criminal cum este „Privet, Slava” în slogan eletoral. Totodată, Carp a cerut procurorului de caz să examineze sub toate aspectele implicarea ticăloasă și sfidătoare a Ucrainei în tertipurile interlope a fostului Procuror general!

 

Încercând să răspund la aceste întrebări o să vă povestesc la început o scurtă istorioară. 

Așteptam pe cineva în curtea unui bloc de locuit. Neavând ce face, mi-a atras atenția o scenă ce se desfășura drep în fața casei între doi tineri. Fata stătea într-o fereastra deschisă la etajul trei, iar un tânăr încerca să-i arunce de jos un trandafir mare și frumos. Floarea fiind ușoară nu parcurgea nici un metru, iar el o prindea ca s-o arunce din nou. Până la urmă, băiatul a găsit o piatră, a legat-o  cu un șiret de la pantof de tulpina trandafirului și a reluat exercițiul. Fata ieșea periculos din geam, dar nu reușea să apuce floarea care revenea de fiecare dată la sol, iar băiatul, în încercarea de a o vâna, s-a ales cu o buză spartă și câteva răni pe mâini. După fiecare rateu, aerul dintre îndrăgostiți se răcea, iar lumina din jurul lor se stingea. În final, privirile dulci de la începutul acelei secvențe de iubire s-au înăcrit, iar cuvintele s-au împietrit: „toanto, prostule, calico sau chiorule …” au fost doar începutul dramei actului final pentru că totul s-a sfârșit cu înjurături și blesteme. Nu mai știu ce s-a întâmplat cu ceea ce a rămas din floarea aia, a prins-o ea sau nu, în orice caz, petalele și piatra au rămas împrăștiate pe jos, șiretul s-a pierdut undeva, fata a sărit plângând de pe geam în adâncul încăperii, iar băiatul a plecat șontâc cu un pantof de-a târa și cu capul între umeri. 

Istoria asta seamănă doar într-un anumit fel cu dragostea dintre moldoveni și Maia Sandu. Eu nu știu de ce fata aia nu putea sau nu dorea să coboare de la etaj să-și ia darul, dar știu sigur de ce fata asta nu coboară pe pământ să-și ridice mandatul. Mai știu și de ce îndrăgostiții de ea au legat „referendumul de mandat” aidoma pietrii celea de floare. Și mai știu că, la ce urmează să se întâmple în campania asta, nu mai contează deloc dacă va fi săltat mandatul ăsta de pe jos până în foișorul Maiei Sandu, cum nu mai contează rezultatele referendumul. 

Important de reținut este doar faptul că plebiscitul a fost inventat doar pentru ca toată protipendada asta de jurnaliști și activiști civici să-și acopere nimicnicia și vânatul banului de haram cu actul patriotic al slujirii unei cauze. Și omul!? Omușorul este adevărata lor cauză! 

Omușoara asta și simbolurile ce o căluzesc, risipa de Risipeni, porcăria din preajmă, țâfna spontană și fudula solitudine sunt însușirile unei categorii de indivizi care pot fi categorisiți ca paraziții perfecți ai acestei societăți. 

Piatra asta de referendum îi va lăsa cu buza umflată pe moldoveni, cu sau fără Maia Sandu președinte, pentru că atunci când transformi un deziderat în instrument, în lopată de mutat mase, așteaptă că masa asta va putea fi încărcată în orice transport cu orice destinație.  

Domnica Manole, campioană absolută a lipsei de scrupule în Justiția moldovenească, a explicat deunăzi enoriașilor bisericii ecumenice – Maiei Sandu că laboratorul (ei) Constituțional nu a reinventat Gândacul-de-Colorado al „lumii ruse” pentru a-l plasa pe curpenii proaspeți de cartofi ai „lumii occidentale” din Republica Moldova, ci că doar l-a reînviat pentru alte utilități decât cele ale destinului lui „imperial și putinist”!

În fapt, Gândacul-de-Colorado va (re)intra triumfal în Piața Marii Adunări Naționale pe 9 mai ca să copleșească emulația patriotică a legiunilor de pro-europeni mânați de entuziasm „religios” pe 21 mai. Cu ce se va sfârși confruntarea dintre gândacul de pe tuberculii Domnicăi Manole și gândacul din tărtăcuța Maiei Sandu unul Dumnezeu știe. În treacăt fie spus, Domnica Manole este moașă cu experiență, iar Gândacul-de-Colorado nu este singura insectă moșită de ea, or pentru nașterea prematură a gângăniilor PAS a fost întâi și întâi nevoie de „cezariana” Curții Constituționale pentru alegeri anticipate. Romanticii ar zice ca Domnica Manole o invidiază pe Maia Sandu acum când o vede cum i se dezleagă buricul de la plăcerea de a fi hrănită cu miere din linguriță pe toate meridianele Globului Pământesc. Pragmaticii cunosc, însă, mobilul ei adevărat, știu că Domnica Manole nu are nici un fel de frâne morale sau principii la care nu ar fi gata să renunțe cu o ușurință demnă de toate averile pe care le-a agonisit în urma mai multor procese, cum ar fi dosarului „Auto-Asia”, judecat într-un subsol de la Ciocana și până la alte zeci de dosare executate la comandă politică. Iar faptul că poate plânge în public de umilința profesională la care „a fost supusă de Sistem” este o dovadă în plus că are și vocație politică.

Afacerea „Gândacul-de-Colorado” este șansa ei de a candida la prezidențiale pentru că „himenul eticii profesionale” făcut ferfeniță în justiție a fost cârpit pe toate părțile la Curtea Constituțională datorită poftelor politice ale Maiei Sandu. Dacă a reușit în politică Maia, de ce nu ar reuși acum și Domnica?! Or ați uitat că dacă Maia Sandu nu ar fi gâdilit pe burtă același gândac al „lumii ruse” nu ajungea nici președinte, nici cu o majoritate zdrobitoare la guvernare. 

În foarte scurt timp începe contraofensiva ucraineană pentru eliberarea teritoriului Ucrainei de hoarda tătaro-mongolă a lui Putin. Războiul va reizbucni cu o amploare greu de imaginat, iar noi până la aventura Maiei Sandu din 21 mai, va trebui să facem față ofensivei Gândacului-de-Colorado al „lumii ruse” mai hulpav și mai agresiv ca niciodată. La cum va arata Chișinăul pe 9 mai de ziua Domnicăi Manole nu cred că mai are vreo importanță ce sindrofie europeană mai face Maia Sandu de ziua ei. 

Ce blestem creștin ne ajunge din urmă ca să avem în drumul spre civilizație „târâșul șarpelui” și ,,pasul gândacului”? Ce lumânări  aprind pe la icoanele Sfintei Marii moldovenii prin biserici ca doamnele să nu-și găsească loc în țara asta, iar toantele să facă legea?! 

Despre mersul haihui al Maiei Sandu pe dealuri, prin păduri, prin justiție și prin alte hățișuri …

În timpul războiului de pe Nistru, un ofițer din compania mea de carabinieri a mers într-un concediu de câteva zile la familia lui dintr-un sat de la sudul țării. După o noapte dormită într-un pat moale, proaspăt bărbierit, cu uniformă călcată și cizme lustruite a ieșit la o plimbare prin sat cu gândul să mai culeagă și ceva lauri de glorie militară. 

După vreo două ore de mers razna pe ulițele satului, când se cam plictisea de lipsa de interes a consătenilor pentru chipul lui marțial, tocmai în momentul când își îndreptă nehotărât pașii spre casă, îl strigă, de peste gardul curții sale, Moș Petre Cheatrî, veteran de război, om așezat și gospodar: „Măi, Vasilică, întră pe la mine că am o vorbă cu tine”. Vasile a întrat înviorat pe poartă, iar Moș Petre îi zice că vrea să stea la un pahar de vorbă cu el, să-l întrebe de război, să-i povestească și el de războiul lui dar înainte s-o trimită pe Nătălița să pună pe masă bucatele, are o rugăminte: „Măi Vasilică”, zice moșul, “am o boală de câine în curte cu care nu mai știu ce să fac, a mușcat o jumătate de sat, le-a rupt pantalonii la altă jumătate, l-am scăpat o dată de la legătură și a trebuit să-l despăgubesc pe vecin că i-a spintecat două oi și i-a mâncat și câteva rațe. Măi Vasilică, nu-l pot otrăvi, măi, că parcă nu-i creștinește, nici cu parul în cap nu pot să-i dau… văd că ai pistol, zic să mi-l împuști tu că poate o fi mai omenește așa?!” „Unde-i?” întrebă Vasile în timp ce-și scotea pistolul din toc. Moș Petre, un pic descumpănit de graba cu care s-a apucat de treabă Vasile, zice: „E după casă, la legătură!” „Nu, așa nu merge, Moș Petre, eu îs ofițer, vreau să mă înțelegi corect, eu am demnitate, nu pot împușca într-un câine legat că e suflet și el! Dă-i drumul, o să vezi cum ți-l culc dintr-un singur foc!” Degeaba a încercat Moș Petre să-l înduplece, Vasile a rămas neclintit: „Dezleagă-l că altfel nu facem nimic!” 

Au mers după casă și abia a reușit stăpânul să elibereze câinele că Vasile a deschis focul asupra „condamnatului”. Din aceeași clipă a început calvarul. Vasile împușca, iar câinele rănit și turbat de furie se băga la el să-l rupă. Confruntarea a ajuns în fața casei unde s-a retras în defensivă țintașul. Între timp, ambii erau însângerați, Vasile avea pantalonii ferfeniță, în curte erau dâre de sânge peste tot, cineva din părțile combatante a dărâmat un cazan de pe un cotlon încins, iar scânteile au aprins acoperișul de stuf a unui șopron, un glonț ricoșat a spart un geam, Moș Petre a sărit gardul la vecini, Nătălița țipa ca din gură de șarpe în  bucătăria de vară, vecinii au alergat cu căldări și tot felul de unelte să stingă focul. Vasile, îngrămădit lângă gard, cu muniția epuizată și cu dulău în față striga în disperare de cauză: „Sapă-ă-ă! Dați-mi o sapă-ă-ă!” Până la urmă, au sărit câțiva vecini peste gard și au doborât cânele cu ce au avut la îndemână – coase, furci și topoare. După toate cele întâmplate, curtea lui Moș Petre arăta ca un câmp de bătălie, iar lumea s-a împrăștiat cu ochii în pământ de rușine și necaz că au trebuit să omoare cu atâta bestialitate un câine, care le făcuse necazuri, dar oricum nu-și meritase o moarte. Vasile s-a ales cu uniforma în zdrențe, o bucă ruptă și cu o poreclă umilitoare pentru tot restul vieții – Vasea Snaiperu!

Reformele Maiei Sandu, de la camerele la BAC până la filtre, veting-uri și preventing-uri, toate  îmi amintesc, de fiecare dată, de istoria acesta tristă, dramatică și de un grobianism greu de descris. Țâfnele Maiei Sandu sunt gloanțele de pe țeava pistolului lui Vasea Snaiperu, iar efectele „reformelor” ei seamănă haos, confuzie și pustietate. 

Fenomenul acesta nu este singular în Republica Moldova. Vă amintiți câte tone de miere au vărsat idioții utili din presa de la Chișinău de pe ecranele televizoarelor peste chipul „european și românesc” al lui Dorin Chirtoacă, cu Sorbona făcută într-un subsol din Ferentari? Or el nu era nimic altceva decât un țonțoroi distrat și chefliu care a lăsat în urma lui un oraș înfundat în mizerie ca să-l înfrumusețeze acum Vanea Ceban. Lecțiile Dorin Chirtoacă sau Flad Filat nu au fost învățate și scena aceasta se repetă acum cu Maia Sandu! 

Filmul se va multiplica încă în multe exemplare ca un blestem atâta timp cât va exista îmbârligătura asta de țară – ocina oamenilor cu mințile întoarse pe dos de „elite intelectuale” cu „harvaduri” și „sorbone” făcute prin bălării.

De ce nu pot fi câștigate războaiele lingvistice în Republica Moldova?

Bătălia pentru limba română este o bătălie fundamentală. Dacă admitem, prin absurd, că societatea moldovenească ar putea câștiga vreo dată lupta asta, atunci acest fapt ar constitui o adevărată revoluție culturală, iar problemele noastre economice, sociale si geo-politice s-ar rezolva odată cu ea. Războiul pentru limba română declanșat recent de actuala guvernare se înscrie perfect în șirul lung al luptelor care s-au dat în Republica Moldova din 1989 până în prezent și este însoțită de un cusur românesc ereditar. Această hibă congenitală  anihilează,  în toate cazurile, orice efect pozitiv al scopului  declarat.

Protagoniștii sunt, ca și în toate celelalte cazuri, în declin politic, au pierdut până la această scremere patriotică toate bătăliile economice, de reformă a justiției, a administrației și a infrastructurii, au poziționat „țara asta„ în cea mai penibilă ipostază din toate cele posibile în contextul geo-politic actual. Limba română va deveni, conform unui scenariu predestinat, un refugiu al ticăloșilor, un postament al ipocriziei și un scut pentru hoți. Nu guvernații s-au mobilizat pentru a rezolva o problemă esențială a unei societăți în declin cultural, ci limba română a fost  rechiziționată de ei, ca pe timp de război, pentru a le încetini lor căderea liberă în sondaje și iminenta prăbușire politică. 

Legitimitatea unei acțiuni se probează cu gradul de încredere în onestitatea actanților. Dacă ipocriții aceștia repuneau limba română în drepturile ei legitime încă în primele zile după instalarea confortabilă la putere, până să înceapă drămuirea justiției și tocmirea gazelor pe gratis pentru separatiști sau înainte de această încercare idioată de a se mula cu „riscuri de lovitură de stat” pe suferința poporului ucrainean, rezultatul ar fi fost complet diferit de farsa asta lingvistică din Legislativ decorată cu rezistența circului de maimuțe dresate de ruși și de mafioți fugari. Nici atunci nu am fi avut efecte adevărate ale revenirii limbii române, dar, cel puțin, acțiunea ar fi fost percepută ca una legitimă, iar asta nu-i puțin. 

Războiul lingvistic nu va putea fi câștigat niciodată în Republica Moldova nu doar din cauza lipsei de legitimitate a combatanților, ci și din motivul că dânșii sunt întotdeauna idioți utili și refuză cu înverșunare să devină beneficiari efectivi ai limbii române.  Or, idioții utili rămân idioți și după ce le expiră definitiv utilitatea. Nu mă refer aici, desigur, la oamenii simpli, pentru care moldoveneasca este un fel de carapace împotriva oricărei forme de culturalizare sau școlarizare. Aici nu doar etnicii români poartă cochilie lingvistică, ci și vorbitorii de rusă la fel, pentru că ceea ce pronunță ei în comunicarea lor curentă numai Dostoievski sau Pușkin nu e. Aici toți vorbesc o moldovenească convențională chiar și atunci când comunică exclusiv în rusă, ucraineană sau bulgară. Ciroza lingvistică a organismului nostru social este una generalizată și îi cuprinde deopotrivă pe vorbitori de diferite limbi vorbite în Republica Moldova, iar moldoveneasca este un etalon potrivit pentru a-și putea fiecare măsura gradul de incultură afișat cu mândrie de sine.

Dacă revenim la combatanți, adică la idioții utili ai limbii romane, trebuie să constatam că și după mai bine de 30 de ani, opintelile lor intelectuale conservă și perpetuează un instrument de comunicare ieftin și deficitar. Arma lingvistică utilizată de ei face acum ravagii în administrație, justiție, școală, universitate, academie, comunicare publică. Îmi povestea cineva că un procuror de la București a încercat să citească un dosar instrumentat de moldoveni. Durerile lui de cap au devenit insuportabile pe la mijlocul celei de a doua pagini pentru că atunci când o victimă a unui viol nu este „parte vătămată” sau nici măcar „pătimită” ci „pătimașă”, mintea unui om crescut în albia limbii române și școlarizat corespunzător explodează. În toiul războiului lingvistic din Legislativul de la Chișinău, unul dintre cei mai reprezentativi lideri ai armatei de „sofisticați PAS”, prim-ministrul Recean, s-a aflat în vizită la București. Pe lângă multe alte prezențe publice a fost invitat și într-un studio de televiziune, unde gazda a avut proasta inspirație să-l întrebe dacă Republica Moldova mai depinde de gazele rusești. Idiotul s-a corcit în grimase caraghioase clipe în șir ca să scoată în final din puțul gândirii lui, instituționalizate recent, literalmente următoarele: „Din punct de vedere al produsului fizic ne-am deconectat…”. În clipa următoare s-a deconectat și bucureșteanul pentru că, fără un elementar simț de autoconservare, nu ar fi rezistat atacului: „Din punct vedere…?” „De care, punct de vedere: științific, politic sau economic, de care?”; ”Sau dacă e vorba, totuși, de  „punctul de vedere” și nu de „punct de vedere” atunci al cui, că era greu să-și imagineze, sărmanul, că „produsul fizic” are vreo opinie în raport cu moldovenii!?”

Războiul lingvistic nu a fost câștigat până mai ieri în Republica Moldova pentru că moldovenii, de la Prim-ministru și până la cel mai simplu ostaș în bătălia pentru limba română, „s-au atârnat bine față de România” când s-au aflat la București, „li s-a primit nu frumos” când au fost prinși cu țigări de contrabandă la vamă, iar, acasă, la Chișinău „nu au atras nici o atenție” la cum scriu și cum vorbesc chiar nici atunci când s-au bătut pe stradă sau în Parlament să treacă limba română cu litere de aur în Constituție. 

Războiul lingvistic nu va fi câștigat nici acum de nou-nouța protipendadă politică care bagă „cu celeritate” tot felul de neologisme în limbajul lor sofisticat, care depune multă „diligență” pentru a orna cu englezisme discursul lor public, și vor rămâne extrem de „rezilienți” (vorba Președintei) la orice observație de a nu cufuri limba română cu interesul lor politic de a-și drapa nula până în ultima clipă a vieții lor publice, nenorocită de îngâmfare și incompetență.    

Războiul lingvistic nu va fi câștigat niciodată în Republica Moldova pentru că mintea moldovenilor a fost clădită pe de rost și „necătând la  acest fapt”, idioții utili nu se vor lăsa vreo dată cuceriți de vreo formă de cultură sau civilizație, cu atât mai mult, nu se vor lasă cotropiți de limba română pentru care vor da încă multe războaie de supraviețuire (geo)politică. 

PAMFLT PRE-VETTING

Știrea că în Lunca Prutului s-a dezlănțuit un criminal feroce a apărut luni, la prima oră, pe Agora, iar pe urmă au preluat-o ProTV, TV8, JTV și celelalte mijloace de presă eliberate de povara eticii profesionale pe perioada „vremurilor bune”. „Breaking News”-ul s-a rostogolit ca un bulgăre de zăpadă prin Chișinău toată ziua, așa că pe la chindii a căpătat dimensiuni uriașe.

La știrile de seară, crainica Angela Gonța a avut nevoie de îngrijiri medicale după ce și-a pierdut de două ori cunoștința în timp ce rostea știrea despre crimele săvârșite de satrap. ProTV a dat câteva imagini cu asasinul imortalizat la locul crimei. Individul avea brațele pline de sânge, ținea un obiect ascuțit în mână și străpungea privitori cu ochi înveninați de după o mască trasă pe față. Mai târziu, în studiouri, politicieni și activiști, analiști și experți, specialiști și (desigur) juriști au dezbătut pe toate părțile subiectul.  Alaiba, Stamate, Popușoi și Carp au reiterat că sistemul procuraturii și cel judecătoresc trebuie reformat în așa fel încât să fie prins criminalul și pedepsit cât mai aspru. Bogza s-a zburlit cochet de câteva ori la Grosu și a exclamat: „Eu nu înțeleg…”, Rață s-a răstit șăgalnic la Litvinenco – „Vreau să știu …!” Într-un cuvânt, a fost dezastru ca niciodată pe cuptoarele calde ale televiziunilor guvernării în acea seară.

A doua zi, „PAS-youth”-ul Maiei Sandu a făcut cel mai zgomotos Flash-Mob din istoria recentă.  Nata Albot cu „tuzik” au adoptat și au cazat imaginar și metaforic la ei, în Canada, rudele victimelor măcelului din sudul țării lor de dor, patriei lor năpăstuite. Blogherițe, Instagram influenceri, Tik Tok-eri au dat ochii peste cap și au leșinat foarte cool într-un ritual extraordinar de „trendi”, iar pe urmă au chemat lumea să sprijine eliminarea măcelarului în numele viitorului nostru european.

CSP, CSM, SIS, CSS, PCCOCS, PA, PG, CC și alte acronime, la fel de „reziliente”, au făcut filtre, vettinguri, pre-vettinguri, alba-neagra și au decis unanim să deconecteze „timpurile bune” pentru câteva ore, timp în care să fie împușcat măcelarul din Lunca Prutului.

Imediat s-a deplasat la Cahul un pluton de execuție. Dimineața, în Piața Horelor de lângă Judecătorie, a fost lăsat să zacă spre luare aminte cadavrul condamnatului.

În aceiași zi, sute și mii de cetățeni din Lunca Prutului au mers cu flori să-l petreacă în ultimul drum pe Constantin Puiu, cel mai iubit dintre oamenii din Lunca Prutului –  chirurgul cu mâinile pline de sângele pacienților lui, reînviați de dânsul pe masa de operație.

Bâââârfe! Jos mâinile de pe PAS! Cât se mai poate să răbdăm atâtea zoi turnate în capul Maiei Sandu?! Criminalilor! Vânduților! Proștilor! Să vi se usuce..! Să n-aveți parte…! Să vă crape…! Săriți, Europa! Săriți, oameni buni! Karrrrauuul!