Cum (nu) salvăm planeta

Câteva mii de activişti de mediu s-au adunat acum câteva săptămâni să protesteze împotriva proiectului unui mare rezervor de apă pentru irigaţii construit în Sainte-Soline, o zonă din centrul Franţei. Protestul, care probabil că a fost mai degrabă un pretext pentru mai largile mişcări sociale împotriva creşterii vârstei de pensionare de la 62 la 64 de ani, a degenerat în violenţe nemaivăzute până acum în Franţa, o ţară oarecum obişnuită cu meetinguri care sfârșesc prost. În spatele mașinilor jandarmeriei, cuprinse de flăcări și cu geamurile sparte, dincolo de ploaia de bolovani și bile de pétanque care se revărsa asupra scuturilor forțelor de ordine, se putea vedea, chiar și prin norul de gaz lacrimogen, motivul protestului, digul proaspăt finalizat al marelui bazin de irigaţii. Să protestezi împotriva unui proiect de infrastructură care afectează mediul înconjurător este perfect rezonabil. Un bazin de irigaţii în vremea schimbărilor cimatice şi a secetei din ce în ce mai pronunţate şi-ar putea găsi, totuși, justificarea în contextul larg al luptei împotriva efectelor încălzirii globale. Nu mă pricep, deci nu ştiu dacă acel proiect este până la urmă nociv în ansamblu – numeroşi specialişti francezi spun că nu. Dar să protestezi – și încă într-un mod atât de violent – împotriva unui proiect care pare deja finalizat mi se pare un demers absolut derizoriu. Construcția trebuie să fi durat câțiva ani, deci ce sens mai avea mișcarea de protest după ce ea a fost terminată? În afară de un bun motiv pentru niște huligani exaltați de a da cu pietre în poliție? Apropo, organizatorii cei verzi s-au dezis doar cu jumătate de gură de violențe, ceea ce i-a făcut să se identifice cu populiștii radicali de extrema stângă care au preluat, practic, controlul mişcării de protest. Mă îndoiesc că anarhia va putea salva planeta.