Primăvara sufletului

 Mă așez să scriu. Când văd cum se nasc literele pe foaie simt o bucurie interioară, de parcă cineva înăuntrul meu abia așteaptă nașterea cuvintelor mele. De parcă înăuntrul meu se dansează valsuri din cuvinte, emoții, sentimente, resentimente, furii, bucăți de depresie, fericiri, tristeți. Nu le pot dărui tuturor acestor simțiri cuvinte. Uneori cuvintele pot destrăma o însemnătate întreagă, iar alteori puterea simțirii este mai mare decât greutatea cuvintelor. Și atunci încep să mă roadă gânduri. Mă las pradă acestor gânduri și ele mă sfâșie în zeci de bucăți precum o haită de lupi își sfâșie prada. Mă trăsnește o idee - această haită de lupi e a mea. Eu mă sfâșii pe mine în bucăți. Aici ar fi mers ideal o țintă spre care să întind arătătorul, dar nu sunt decât eu cu mine. Mă mir de complexitatea acestui paradox care se numește om. Cum poate încăpea în unul și același om un ocean de gingășie și o mocirlă de glod? Nu ne place să recunoaștem despre noi așa ceva. Ceilalți sunt așa, dar eu nu. Eu sunt conștientă, responsabilă, hotărâtă; eu sunt lumină! Pe cine încerc să păcălesc? Pe mine!!! De câte ori am înghițit această justificare. Și mi-a plăcut. Și a crescut în mine și tot caut o țintă spre care să arăt, chipurile să-mi ușurez conștiința. Și-am căzut din oceanul de gingășie cu nasu-n glod. Pe termen lung victimizarea nu e o soluție. Nici pe termen scurt nu e, dar altfel omul ar fi lipsit total de iluzii, n-ar exista deloc posibilitatea creării unui portret de om ideal, modern, asumat. Când ajungi cu nasul în glod se destramă acel portret. Ca o ultimă bătaie de aripi încercăm să prindem bucăți, să le lipim, dar ne scapă printre degetele ude și lunecoase. Mă izbește o nouă idee - poate destrămarea acelui ideal e soluția formării identității personale? Atunci când ne pierdem ne regăsim de fapt. Schimbați. Noi. Mai vii.