©️ Când pui capul pe pernă…

Ziua zâmbești, răspunzi la întrebări (pe unele poate le eviți), mergi la serviciu, la cumpărături, poate privești televizor cu ai tăi, faci cam tot ceea ce face orice om. Și abia noaptea, când pui capul pe pernă, când nu te vede nimeni, abia atunci îți permiți să lași colțurile gurii în jos (nu mai e nevoie să zâmbești forțat), îți permiți să oftezi adânc, din suflet că prea mult te-ai abținut azi s-o faci, lași lacrimile alea pe care le-ai dosit dincolo de pleoape (în sfârșit!) să curgă. Abia acum poți să faci ceea ce ai visat să faci toată ziua, dar nu ai făcut-o. Ca să nu fii nevoit/ă să dai explicații. Ca să nu pari slab/ă. Ca să nu provoci milă (urăști să fii compătimit/ă). Ca să nu-i „încarci” pe ceilalți cu problemele tale. Uneori reziști eroic, alteori clachezi, te dai de gol. Izbucnești în fața lor în plâns, sau oftezi, sau te trădează privirea goală, sau colțurile gurii lăsate. Și te urăști pentru momentele în care ai fost slab/ă și ai cedat înaintea lor. Știi că spre deosebire de ei, perna nu te va trăda niciodată, nu va povesti nimic nimănui. Nu te va judeca, condamna, critica. Ea fiind martorul/ prietenul tău tăcut.