Despre Ștefan Petrache, talent și…infrastructură culturală

Ieri a fost înmormântat Ștefan Petrache, unul dintre ultimii “monștri sacri” ai muzicii din Moldova Sovietică… Au curs gîrlă regrete, bocete, laude, poze cu artistul. Petrache le merita….
Am citit, cu ocazia asta, ce mai era din biografia lui Ștefan Petrache și am găsit o istorie tipică a unui artist care, dacă nu era beneficiarul unei infrastructuri culturale și sociale ambițioase, nu ajungea probabil la succesul pe care l-a atins.
Copilul unic al unor țărani, este crescut doar de mama (tata moare cînd Petrache era mic). Micuțul are norocul sa fie reperat și remarcat în cadrul unei expediții culturale (forma de “căutare de talente” practicată în URSS în cadrul căreia grupuri de artiști și lucrători culturali căutau talente și le trimiteau la școli artistice specializate). Așa ajunge Ștefan Petrache dintr-un sat din Nisporeni la școală de muzică din Chișinău….La Chișinău sta la internatul pentru copii. Ulterior face și Academia de Muzică…
Mă uitam cum fosta ministră a culturii Babuc și alți foști și actuali demnitari se întreceau sa bage poze cu Ștefan Petrache pe net și mă gîndeam cam ce șanse ar avea un copil în situația lui Petrache (copil sărac de țăran într-un sat din Nisporeni într-o familie monoparentala în care mama face agricultură) să ajungă să facă cariera muzicala de succes. Îndrăznesc să cred că nu prea multe.
Ministerul culturii nu mai organizează expediții culturale pentru a căuta talente (cel mult ministerul își sprijină clientela), învățământul artistic este aproape inaccesibil claselor populare (și devine avantajul celor bogați care își pot permite ca copilul sa ia lecții de pian sau vioara și pe urmă să ii investească într-o carieră din care…cel mai probabil nu ies bani). Și situația că un copil (elev) ar putea supraviețui la școală doar din bursa e tot foarte implauzibilă. Iar infrastructura culturală în sat, unde copiii și-ar putea descoperi talentele și vocațiile e inexistentă. Ca să dau un exemplu concret: în satul meu, pînă prin anii 94-95 casa de cultura avea responsabil pe activități culturale. Omul a organizat un taraf pentru adulți care cînta la mai toate nunțile din sat (dotat cu tot ce trebuie), apoi avea lecții pentru copii. În fiecare an avea grupuri de copii pe care ii învață să cînte (2-3 ori pe săptămână) la diverse instrumente. Eu am învățat așa sa cînt puțin la clarinet. Apoi la trompetă. Acum nu mai e nimic la casa de cultură – nici fanfară, nici instrumente, nici om pe cultură. Au rămas doar niște boxe pentru discotecă. Alte activități culturale tot nu-s…
Cu Ștefan Petrache s-a dus nu doar un om foarte talentat și o voce grozava ci și istoria unei epoci în care cultura era prioritate și în care statul construia formate pentru a căuta talente (expediții culturale) dar și infrastructura pentru a le dezvolta (case de cultură ce aveau trupe muzicale, școli muzicale bune accesibile, o minimă bursa etc).
Ele au dispărut și e puțin probabil să revină în acest stat moldovean minimalist și fără viziune de viitor decît să măsoare totul prin prisma profitului material (după logica: cultura care nu aduce ruble nu mai e cultură).
Iar foștii și actualii administratori ai sectorului cultural ar trebui nu doar sa plinga că iată a mai murit un mare talent dar sa aibă grijă să creeze condiții ca altele să apară.