BlacKkKlansman este ecranizarea unei povești adevărate despre un polițist american de culoare care a reușit, pe la începutul anilor ’70, să se inflitreze în organizația Ku Klux Klan. Am aflat abia după ce am văzut filmul că este bazat pe fapte reale și asta doar mi-a mărit nedumerirea, căci senzația pe care am avut-o până aproape de final este că regizorul Spike Lee n-a știut de fapt ce vrea de la filmul ăsta. Afișul te conduce spre ideea că e comedie. Are pur și simplu prea multe scene comice pentru o dramă. Aproape toate personajele KKK-ului sunt caricaturale, desenate pentru a întrupa diferitele tipologii de rasiști (idiotul standard, bețiv, redus mintal și imprevizibil, criminalul potențial dornic să ucidă, politrucul ambițios și organizat care vrea să parvină și liderul semidoct, narcisist și fără scrupule). Nenumărate scene și expresii din film îl parodiază pe Trump și politica sa. Și toate astea ar fi OK dacă nu ar afecta serios dramatismul poveștii. Căci, în opinia mea, nu poți crea emoție acolo unde există hăhăială și miștouri. Filmul ratează șansa de a-și mobiliza spectatorii în jurul ideilor nobile pe care le promovează. Poate nu înțeleg eu suficient contextul din societatea americană dar chiar și așa, e o dovadă că filmul a fost făcut mai degrabă pentru ochii și urechile celor discriminați, când rasismul e o plagă ce ne interesează în egală măsură pe noi toți.
DIN BLOGURILE MOLDOVEI