Din 2003 gătesc. Gătesc mai des acasă. Și la natură tot.
Dar.
M-am prins la ideea că mulți prieteni îmi reproșează -“tu, băi, cu blog culinar, și nu vii în fața rugului pioneresc cu rețete sofisticate, nu ne delectezi cu meniuri versate, nu ne faci să ne spargem gurile în salivă”. Și le zic – nu. Explic de ce: la natură eu merg pentru oportunitatea de a face ceva, ce nu pot face acasă: să tai lemne, să hodinesc, să mănânc ce gatesc alții. Dar, de fapt, înțeleg că această atitudine își are rădăcinile într-un perfecționism localizat. Acolo, înțeleg că nu am posibilitatea să operez la fel de bine cu ustensilele, cu temperatura, cu timpul, așa cum o fac acasă. Acasă pot găti pornind de la minimul accesibil (conținutul frigiderului), până la o epopee culinară bine definită – cu căutări timp de ore în șir ale ingredintelor necesare în diferite surse accesibile, cu analize calitative și cantitative, cu evaluări ale proporțiilor și cu vizualizarea perspectivei întregului proces, plus focul bine cunoscut și ușor controlabil pentru a atinge rezultatul inevitabil unei astfel de planificări. Prin urmare, în sânul naturii e mai ușor s-o dai în bară, deși, aparent, e și mai ușor să gătești (asta doar în cazul când știi exact ce și cum). Povestelnicul nu caută poteci ușoare :-) Dinu preferă să taie lemne, să îmblânzească focul (în acest moment crucial, pe acest blog, în articolele ce urmeză, nu va mai figura porecla de “Povestelnic” – pentru că deoarece căci).